Ion Cristoiu: De unde vine celebra zicere: Oculta

Istoria unei expresii. Cercetarea unui ziar pentru un subiect devine, în cazul meu, lectura întregului ziar, aşa cum a apărut el, zi de zi. E un prilej excepţional de a face descoperiri de Istoria presei, dar şi de Istoria României. Pentru eseul despre Scandalul Lăţescu am fost nevoit să consult Adevărul din primele luni ale lui 1896. Pentru mine, care apelez la OCR-izare, e un coşmar:

Din motive care-mi scapă, ziarul nu poate fi supus minimei cercetări decît dacă completez o parolă. Care parolă nu ştiu de unde s-o iau. Colecţia în variantă electronică o am de la Biblioteca Municipală Bucureşti. Am găsit însă formula de OCR-izare. Întîmplător. într-o noapte din cauza unei dureri la picior n-am putut dormi şi atunci am avut gînduri. Voi apela la aplicaţia Speech texter, una dintre cele mai bune în materie de OCR-izare pe Android. Citesc textul din Adevărul şi telefonul mobil mi-l redă ca text. Astfel am putut consemna aici istoria mai mult decît amuzantă a două din poreclele faimoase ale Partidului Naţional Liberal de la finele secolului al XIX-lea:

Colectivitate şi Oculta.

Am descoperit tărăşenia în articolul de pagina întîi Colectivitatea şi Oculta din numărul datat marţi 30 ianuarie 1896:

„Partidul Naţional-Liberal a ştiut, întocmai ca eroii cei mari, să-şi schimbe poreclele în renume. Şi e ciudat că acest partid, de cîte ori a trecut pe la putere, a căpătat o poreclă, şi această poreclă întotdeauna i-a fost hărăzită de cîte un fruntaş al partidului. Odinioară D. Eugeniul Stătescu, necăjit şi nemulţumiţi, era cît pe ce să treacă în dizidenţa Domnului Dumitru Brăteanu. Atunci domnia sa a zvîrlit vorba celebră:

«Acesta nu este un partid, ci este o colectivitate».

Vorba a prins şi a rămas. Partidul Liberal a devenit colectivitate, toată lumea vorbea de colectivişti, colectivismul era un obiect de oroare, iar Partidul Liberal dispăruse.

Acuma avem Oculta.

Colectiviştii parcă au mai dispărut, dar au reapărut ocultiştii. Naşul Ocultei este un alt fruntaş al partidului, adică D. Fleva. D. Fleva i-a lipit pe frunte o poreclă şi porecla s-a prins de minune, porecla a rămas, şi toată ţara ştie astăzi că în capul ţării, la frînele guvernamentale, avem nu un partid, dar o clică ocultă, compusă din oameni fără răspundere făţişă, ca şi fără curajul infamiilor sale.”

*

Serial. Încîntat de Lumea prin care trece Ionuţ Jder în drum spre muntele Athos, recitesc paginile consacrate călătoriei. Remarc din nou bogăţia pusă de roman la dispoziţia unui scenarist de seriale. Ce serial s-ar putea face după Fraţii Jderi! Aventurile lui Ionuţ Jder după trecerea Dunării la Isaccea în Imperiul Otoman ar hrăni cîteva episoade ce s-ar putea încheia fiecare într-o tensiune neobişnuită. La finele unui episod, telespectatorii ar aştepta cu sufletul la gură episodul următor. Va trece Dunărea viu şi nevătămat Ionuţ Jder? Îl va birui pe Ozun Luptătorul? Îi va tăia capul Hrana Beg? Îl vor căsăpi monahii transformaţi în bandiţi la drumul mare?

Capitolul despre călătoria la Athos îi dă lui Sadoveanu posibilitatea de a folosi cu brio trucul perspectivei. Perspectiva poate fi un truc excelent prin care autorul îşi concretizează viziunea asupra unei lumi. E vorba, desigur, de perspectiva personajului călător. Un exemplu edificator e Kesa­rion Breb din Creanga de aur, un alt roman sadovenian. Lumea prin care trece personajul venit din Munţii Daciei e Constantinopolul din vremea Împărătiţei Irina. O lume care se defineşte printr-o dublă realitate. La suprafaţă, strălucire, fast, permanentă sărbătoare. Dincolo de suprafaţă, în adîncuri, stă putreziciunea. Pentru a surprinde această dublă realitate Sadoveanu îl înzestrează pe Kesarion Breb cu darul pătrunderii dincolo de ceea ce se vede. În Fraţii Jderi Lumea Măreţului Sultan Mehmet, Cuceritorul Constantinopolului, e văzută prin privirile lui Ionuţ Jder. Indiscutabil, aceasta e perspectiva lui Sadoveanu.

Cum e Imperiul Otoman în viziunea lui Mihail Sadoveanu?

Întîi şi-ntîi măreţ.

Pus să treacă prin Salonic, Ionuţ Jder e martorul popasului spectaculos făcut acolo de Mehmet, Cuceritorul Constantinopolului.

„Mi-a fost vestit că vine în petrecere acolo Mehmet-Sultan. Iar Mehmet-Sultan nu şede pe scaun. Întru toată strălucirea sa cu aur şi matasă, el tot la pămînt şede, ca lăieţii.

M-am oprit eu acolo ca să văd, ş-am văzut cum intră întîi ienicerii, cu ciubote ferecate şi calpace nalte albe, podobite cu duceau în rînd cu ei cazanele de ciorbă şi polonicele. Iar în locuri mai la vedere şi mai în cinste se aflau bucătarii lor. Apoi după ieniceri, am văzut în preajma lui Sultan Mehmet pe delii, îmbrăcaţi în piei de pardos. Era şi altă oaste, de s-a revărsat într-un şes pînă la o apă, şi pe coasta dealului se îmbulzeau căruţe fel de fel cu toate merindele oştii pe trei zile şi cu cuhniile lui Sultan Mehmet. Tot ce mişca s-a oprit deodată; şi deasupra cazanelor ienicerilor s-a ridicat mula ş-a rostit strigarea pentru Alah şi proroc. Când a spus vorbele acelea şi a ridicat mîna dreaptă, toată urdia, c-o mişcare singură, a căzut la pământ rezemîndu-şi fruntea şi buzele în colb. Cînd s-a aşternut jos toată urdia, eu am văzut de la căruţă, unde stăteam ferit, pe Sultan Mehmet; mi l-au arătat podvodarii creştini şi ei l-au cunoscut după surguciul de la turban cu trei pene albe. Toată oastea a crescut iar din ţărînă ca un val, şi nu l-am mai văzut. Iar cînd i-au înălţat saivan, oastea a făcut de jur împrejur golişte, ca să aibă loc unde se aşeza atîţia slujitori ai curţii. Duce cu el şi pe cel care-i taie unghiile, şi pe cel care-i stropeşte straiele cu miresme, şi pe cel care-i aduce papuci roşii, şi patruzeci de calfe de bucătari cu baş-bucătarul, şi şaizeci de calfe de baclavagii cu meşterul de baclavale; şi numai treizeci de cafegii şi rahatgii. Şi toţi vizirii, vracii şi cetitorii în stele.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro