Ion Cristoiu: Democraţia a accentuat eternele slăbiciuni româneşti

Am mai mărturisit că pentru mine un interviu care mi se ia poate fi un fericit prilej de a-mi descoperi gînduri interesante, pînă atunci neluate în seamă, deoarece nu-mi pusesem problema să le caut. Pentru a fi aşa ceva – un fel de chibrit la flacăra căruia descoperi lucruri pînă atunci ascunse în întuneric – se cer interviului întrebări originale, unele chiar incomode.

 Prin astfel de întrebări se verifică talentul de autor de interviuri al cuiva.

Cu mai mult timp în urmă Marian Nazat— un publicist de excepţie nu numai prin stil, dar şi prin îndrăzneala de a sfida cenzura consensului – mi-a telefonat pentru a -mi spune că lucrează la o carte de interviuri cu personalităţi ale lumii de azi, că vrea să fiu şi eu printre oaspeţii cărţii sale şi, dacă sînt de acord, o să-mi trimită întrebările. Cînd am primit întrebările, mi-am pus mîinile în cap. Erau nici mai mult nici mai puţin decît cinci pagini de întrebări, una mai grea decît alta. A le da un răspuns presupunea din partea mea timpul şi efortul scrierii unei nuvele sau a unui studiu academic. Cum eram ocupat la vremea respectivă cu finisarea celor două volume despre decembrie 1989 i-am cerut lui Marian Nazat o păsuire. A fost de acord, şi m-a prevenit că ţine să răspund temeinic la fiecare întrebare, fără a fi presat de timp.

Am scos cele două volume.

Am trimis la tipar şi cartea Crunta exploatare a sînului Julietei — Note satirice de călătorie din străinătate. Din cînd în cînd, Marian Nazat mă suna pentru a-mi reaminti de interviu. N-am avut încotro. Îl preţuiesc prea mult pe Marian Nazat pentru a-l amîna la infinit cu îndeplinirea unei profesiuni. Astfel că, într-o după amiază, am lăsat deoparte lucrul la noua carte, Jurnalul gîndurile mele, şi m-am apucat de scris răspunsurile.

A dat Dumnezeu şi am terminat. I-am trimis deja textul lui Marian Nazat. N-am nici o îndoială că volumul de interviuri – nu cred că doar eu am fost luat la întrebări – va fi un succes. Pînă atunci, pînă va vedea lumina tiparului, redau mai jos cîteva din întrebările şi răspunsurile considerate de mine ca interesante pentru cititorii mei.

– E „democraţia cea mai mare pacoste pentru România”, cum scria Emil Cioran?

– Da, democraţia e cea mai mare pacoste pentru România. Precizez, pentru România, şi nu pentru alte ţări. Democraţia a accentuat eternele slăbiciuni româneşti:

Şmecheria, oportunismul, demagogia, dubla realitate, incapacitatea de verificare critică a vorbelor spuse de politicieni şi a celor scrise de jurnalişti, dar mai ales ceea ce Arghezi numea Vino să mă păcăleşti!

– Cum era presa comunistă şi cum este cea liberă, postdecembristă?

– Presa comunistă, în care am lucrat eu din 1967 pînă în 1989 nu poate fi redusă la sintagma presă comunistă. Presa comunistă e una şi presa ceauşistă e alta. Presa comunistă e presa din anii stalinismului românesc. Presa de tip Silviu Brucan, care trimitea oamenii în lagăr. Presa TeFeListă de azi, care cere trimiterea oamenilor la puşcărie, e nepoţica presei lui Brucan. Presa ceauşistă nu era unitară. Una e presa dintre 1966-1985 şi alta Presa dintre 1985-1989. Presa primilor ani ai lui Ceauşescu e o presă preocupată de a fi pe placul cititorilor. Presa dintre 1985-1989 e o presă preocupată de a fi pe placul lui Nicolae Ceauşescu.

Ziariştii dinainte de 1989 aveau multe păcate. Le lipsea însă păcatul ziariştilor de azi: lipsa de profesionalism, guguştiucismul, cum îi spun eu.

— Mai avem presă în România?

— Nu, nu mai avem. Şi din mai multe motive:

a) La ora actuală, a publica un text e la îndemîna oricui. Chiar şi a unui analfabet. Îi stă la îndemînă facebookul. Ba mai mult, între un text scris de un filosof şi unul scris de un imbecil, pe facebook cel de-al doilea va avea succes. Am debutat în decembrie 1967, pentru că Nicolae Stoian, redactorul şef al Vieţii studenţeşti, şi-a dat seama că am talent. Dacă ar fi fost facebook pe vremea mea, sînt sigur c-aş fi debutat cu mult înainte, poate chiar de pe la cinci ani. Şi fără să fi avut pic de talent.

b) Cariera profesională a unui ziarist nu mai depinde de cît de bun profesionist e, ci de cît de bun slugoi e.

c) Facultăţile de jurnalistică scot anual absolvenţi care n-au pic de talent. Cum să aibă dacă profesorii lor, în frunte cu şeful de catedră, cu decanu, n-au talent de ziarist?

— Dacă aţi fi preşedintele României, ce măsuri aţi lua înainte de orice?

— M-aş da peste cap să rămână pe urma mandatului meu şi altceva decât o succesiune de spectacole de imagine. Măcar un podeţ, dacă s-ar putea.

— Cum arată intelighenţia dâmboviţeană?

— Aşa cum spune întrebarea e o intelighenţie dîmboviţeană. Marcată pentru totdeauna de sindromul provincialului. Aţi văzut vreun intelectual român care nu ţopăie de fericire c-a fost publicat de o editură obscură din Occident?

— La ce să ne aşteptăm în viitorul imediat?

— La împărţirea omenirii nu în state bogate şi state sărace, ci în câţiva oameni bogaţi şi miliarde de săraci.

Puterea incredibilă a unor patroni de reţele sociale ne avertizează că în viitor Lumea ar putea fi condusă nu de câteva state, ci de câţiva oameni.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro