Ion Cristoiu: Despre un partid care apare şi se dezvoltă în jurul unei Personalităţi

Dovadă că nu mai e nimic nou sub soare, Takismul e dezvăluit de Tudor Arghezi în tableta Partidul Conservator-Democrat, în Facla, 29 septembrie 1912. Publicistul sesizează în ivirea şi afirmarea Partidului Conservator – Democrat condus de Take Ionescu un mecanism întîlnit şi în postdecembrism:

Un partid care apare şi se dezvoltă în jurul unei personalităţi.

Fără ideologie, fără program, doar prin simpla putere de seducţie a Fondatorului. Putem găsi un corespondent azi în takism?

Nu cred.

Corneliu Vadim Tudor a fost ultimul, dacă nu chiar primul şi singurul politician care a reuşit să strîngă în jurul lui şi nu în jurul unui Program, o masă de aderenţi, cei mai mulţi fanatici:

„«Takismul», cum s-a numit apoi, cu mai multă pricepere Partidul Conservator-Democrat, n-a venit în orice caz cu nici o idee. Drept orice filosofie, takismul a avut un idol, pe domnul Take Ionescu, şi-atît. El a fost partidul nemulţumirilor, al speranţelor, al orgoliului domnului Take Ionescu şi, timp de-atîţia ani, cît a durat, ca o dorinţă neizbutită, takismul nu şi-a putut găsi formula şi intelectul care să o speculeze.

Dar dacă takismul ar fi fost o idee şi ne-ar fi mulţumit mai mult, ca o justificare socială a mişcărilor la care a dat loc, atunci persoana domnului Take Ionescu ar fi însemnat mai puţin. Cînd ai formulat o idee îmbrăţişată de mai mulţi, şi takiştii sînt numeroşi într-adevăr, însemnează că ai pus în cîteva cuvinte sau într-un program o idee concepută de mai nainte de toţi partizanii tăi, o idee care se găsea, ca să zicem aşa, plutind în aer şi care nu-ţi aparţinea decît întrucît aerul acela era sorbit şi de dumneata; căci sînt idei, şi în special cele sociale, care se nasc absolut singure.

Ceea ce este ciudat şi admirabil, şi făcut să satisfacă mîndria bărbatului care provoacă fenomenul, este că în takism, nimic nu s-ar fi făcut fără domnul Take Ionescu, care-i tot takismul. Dacă ar fi ca partizanii să sufere persecuţii şi înfrîngeri grave, takiştii ar muri toţi, nu pentru idee, cum se zice, ci numai pentru Take Ionescu. Cu toate că în orice argument şi în orice luptă entuziasmul vine ca o sugestie, cu toate că în orice mişcare numeroasă impulsiunea vine de la şefi, ideea comună îşi are partea cea mai mare în acţiune. La takişti, Take Ionescu e totul: şi argument, şi evanghelie, şi entuziasm; şi, dacă nu mă înşel, fenomenele de soiul acesta sînt rare în toată istoria. Foarte rar un om vine între oameni şi se prezintă ca un fel de semizeu, cu succesul domnului Take Ionescu. Domnul Iorga, care şi-a luat rolul de apostol cu gravitate, a încercat şi domnia sa acest costum; însă domnul Iorga a rămas ridicul, atunci cînd ar fi putut să izbutească într-altă formă.

Succesul domnului Take Ionescu nu se poate explica uşor. Se zice că şeful takiştilor are o forţă de farmec extraordinară şi o aplecare firească de-a provoca jertfa absenţei de la putere, cea mai grea ce se poate cere de la obişnuiţii noştri politicieni.

O dovadă că takismul n-a fost o idee, este, pentru cei nesimţitori la argumente mai intelectuale, şi faptul că după concentrarea conservatorilor cu conservatorii-democraţi, adică neintrarea domnului Take Ionescu în partid şi reîntoarcerea sa, zilele acestea, la guvern, Partidul Conservator-Democrat a dispărut ca şi cum n-a existat niciodată şi cum de fapt nici n-a existat.”

*

De sărbătători. Titus Sabinus, „cavaler roman de rang ilustru”, e condamnat la moarte de Senat pentru primejduirea vieţii Împăratului, la cererea lui Tiberius. Sentinţa a urmat unei intrigi ticăloase, ivite şi din legea care da delatorilor, în caz de condamnarea la moarte a celui pîrît, o parte din avere. Aplicarea pedepsei are loc la calendele lui ianuarie, zi de sărbărtoare la romani. Tacitus, în Anale, cartea a IV-a, face o descriere de mare talent a atmosferei:

„Condamnatul era tîrît la moarte şi, deşi i se acoperise faţa cu haina şi i se pusese laţul de gît, el, încordîndu-se, răcnea din toate puterile, «Iată cum începe anul, acestea sînt victimele care sînt jertfite pentru Seianus.»

Însă ori încotro Sabinus îşi arunca privirile, oriunde ajungeau cuvintele lui, lumea fugea, se făcea pustiu: nimeni pe străzi, nimeni în for. Unii însă se întorceau, se arătau din nou, ei înşişi îngrozindu-se de propria spaimă (genial! strigătul nostru). «Care este ziua – se întrebau ei – în care nu se pedepseşte nimeni dacă în zilele de sacrificii şi urări, cînd datinele cer să ne ferim pînă şi de cuvinte pîngăritoare, se pun lanţurile şi ştreangul?»”

Diferă cu ceva atmosfera asta de cea de pe vremea lui Stalin cînd venea vorba de arestarea unui coleg, a unui membru al familiei chiar?

 Tacitus, istoricul de geniu, găseşte de cuviinţă să-l explice pe Tiberius pentru decizia de a-l trimite la moarte pe Sabinus chiar de sărbători:

„Nu fără chibzuinţă Tiberius a înfruntat o ură atît de mare; e o măsură îndelung căutată, gîndită, ca nu cumva să se creadă că ceva ar putea împiedeca pe noii magistraţi de a deschide temniţa aşa precum deschid templele şi altarele.”

Povaţă de excepţie pentru cei care se miră de abuzurile prea mari ale unor dictatori sau de sfidarea opiniei publice. Trebuie să vîri frica în toţi cei vinovaţi şi nevinovaţi, arătînd că ai putere şi eşti conştient de asta.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro