Ion Cristoiu: Diferă cu ceva Roma lui Seianus de Moscova lui Beria?

Cutremurătoarea repetare. Citind pe Tacitus pentru eseul meu despre domnia lui Tiberius, mă conving încă o dată de cutremurătoarea repetare. Fireşte, omenirea a progresat de la Tiberiu încoace sau mai bine zis de la Roma încoace. În a sa carte de referinţă, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Jérôme Carcopino surprinde deosebirea dintre oamenii Franţei sale, din 1939, şi cei din Roma lui Traian. Chiar şi cei mai bogaţi n-au încălzire centrală, şi mai ales n-au frigider, de unde şi goana după condimente. Averea nemăsurată e folosită pentru lux pur şi simplu. Multimiliardarii Romei imperiale se uşurează în oale de noapte de marmură cu înflorituri. Oricît de bogaţi ar fi ei se situează sub nivelul de trai al unui şomer din Franţa lui Carcopino. Fără a beneficia de banii multimiliardarului roman, şomerul are la dispoziţie un wc la care trage apa:

„Sîntem obligaţi, deci, să ajungem la concluzia că în imobilele din Urbes, dacă pîinea şi plăcintele erau coapte la focul închis în cuptor, celelalte alimente erau pregătite pe maşini de gătit, iar pentru lupta împotriva frigului, oamenii nu erau înarmaţi decît cu cărbuni aprinşi în vase de metal. Multe din ustensilele acestea erau portative sau rulante. Unele au fost lucrate în aramă sau în bronz cu o măiestrie, cu o fantezie încîntătoare. Dar graţioasa nobleţe a acestei arte industriale nu compensează deloc inferioritatea tehnicii de care depindea şi nici posibilităţile reduse ale mijloacelor ei de acţiune. Semeţele locuinţe ale Romei erau lipsite deopotrivă şi de plăcuta căldură pe care o răspîndesc în jurul lor radiatoarele camerelor noastre şi de veselia care luceşte şi scînteiază în flacăra căminului. Pe lîngă acestea, ele erau ameninţate cîteodată de atacurile insidioase ale gazelor vătămătoare, aduse prin invazia fumului pe care nu-l evita întotdeauna uscarea prelungită, nici chiar carbonizarea prealabilă a combustibililor (ligna coctilia, acapna); iar locuitorii Romei antice, în timpul iernilor aspre, din fericire cu totul excepţionale, nu şi-au încălzit niciodată degetele lor amorţite de frig decît în jarul din brasero.”

 Da, omenirea a evoluat ca ştiinţă, ca atotputernicie asupra naturii. N-a evoluat şi nici nu va avea cum să evolueze, pentru că omul a fost scris aşa de la începuturi, în planul pshilogiei. Nevoia de Putere, exprimată chiar la motani, care se încaieră de cum dau nas în nas, a fost, este şi va fi una dintre esenţele firii umane. Dacă luăm în considerare şi alte trăsături de esenţă, vom descoperi că omenirea nu s-a schimbat practic de mii de ani. Tacitus se ocupă pe larg de dictatura lui Seianus, prefectul Gărzii pretoriene de la Roma. Seianus e însă un Beria al vremii sale. Ca şi georgianul feroce, Seianus clocoteşte de nevoia de putere. Ca şi Beria el îl manevrează pe Stăpîn – Tiberius– prin specularea suspiciunilor acestuia. Cel puţin în viziunea lui Tacitus, Tiberius e un ins bănuitor, gata să vadă în toţi cei din jur complotişti pentru a-i lua puterea.

Era Stalin diferit în privinţa asta?

Ca şi Beria, Seianus foloseşte pretextul înalt al protejării Împăratului pentru a-şi potoli poftele, de la cele de putere pînă la cele de sex. Singura deosebire între cei doi stă în faptul că Seianus e lichidat de Tiberiu în clipa în care acesta din urmă află de planurile ambiţioase ale omului său de încredere. Beria îi supravieţuieşte lui Stalin. E lichidat însă chiar în 1953, la puţin timp după moartea lui Stalin, de Malenkov şi Hruşciov.

Ştiau ei ce nu ştia Stalin?

Nu cred.

Cred că, asemenea lui Tiberiu, Stalin se prinsese de intrigile lui Beria. Aştepta însă momentul cînd să lovească. N-a mai apucat. I-au îndeplinit planul urmaşii săi. Ca şi Beria, speculînd spaimele lui Tiberiu, Seianus face din Roma un vast spaţiu al spionării tuturor cetăţenilor. Diferă cu ceva Roma din vremea lui Seianus de cea din vremea lui Beria?

Scrie Tacitus:

„Niciodată oraşul n-a fost mai neliniştit, mai îngrozit, încît oamenii se fereau şi de ai lor; nu mai voiau să fie auziţi nici de cunoscuţi, nici de necunoscuţi. Pînă şi cele fără grai şi cele ce n-au suflet – acoperişul, pereţii – erau cercetate cu băgare de seamă.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro