Ion Cristoiu: După 32 de ani de stat de drept, Justiţia română stă mai departe sub puterea emoţiei colective

Pe 12 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat , într-o şedinţă cu uşile închise, sentinţa prin care fostul primar Cristian Popescu, zis Piedone a fost condamnat la 4 ani închisoare cu executare pentru c-a semnat autorizaţia de funcţionare a Clubului Colectiv.

Sentinţa a fost întîmpinată cu aplauze şi strigăte de S-a făcut, în fine, dreptate! în presa USR-istă şi mai ales în rîndurile TeFeLiştilor, cum le-am zis eu celor gălăgioşi civic pînă mai ieri, azi tăcuţi profund, ca un lac de broaşte între două orăcăituri.

Aşa cum se arată în motivare, Cristian Popescu a fost condamnat pentru c-a semnat „ca primarul” autorizaţia de funcţionare a clubului Colectiv. Prin „ca primarul” se înţelege în postdecembrism semnarea unui document de către un şef fără ca acesta să-i verifice corectitudinea. Documentul are însă, înainte de a ajunge în mapa şefului, toate avizele de legalitate, date de instituţiile din subordine. Cristian Popescu zis Piedone – aşa cum recunoaşte şi Sentinţa - n-a semnat autorizaţia ca urmare a unei complicităţi cu proprietarii clubului. Zilnic unui primar îi vin la semnat dinspre aparatul din subordine sute de documente. Primarul le semnează automat, din mai multe motive:

1) N-are cum să le verifice corectitudinea. Ar însemna să aibă la dispoziţie un aparat propriu de verificare, unul uriaş, paralel cu cel obişnuit al primăriei.

2) Pleacă de la premisa că aparatul însărcinat, prin lege, cu verificarea legalităţii, răspunde de corectitudinea documentului.

3) Semnătura primarului are un caracter formal. Fără ea documentul nu e valabil. Asta nu înseamnă că documentul a fost produs de primar.

Indiscutabil, sentinţa în cazul Piedone a fost nedreaptă.

Puţini lideri de opinie au îndrăznit s-o pună la îndoială. A funcţionat nu numai apartenenţa la Galeria USR-istă, dar şi teama de un conflict cu TeFeLiştii.

Unul dintre cei care au cutezat să pună la îndoială sentinţa în cazul Piedone a fost Dan Tapalagă. Pe site-ul G4Media.ro, Dan Tapalagă a semnat articolul „Cazul Piedone. Răspunde sau nu un primar cînd semnează «ca primarul»? Riscurile unei sentinţe date sub presiunea opiniei publice”.

Contestînd sentinţa, Dan Tapalagă semnalează gravitatea nedreptăţii pentru buna funcţionare a administraţiei locale. Nu fără o anume simpatie faţă de USR (USR pariază, în prezent, pe prestaţia primarilor), Dan Tapalagă avertizează că sentinţa poate avea un efect nedorit în teama primarilor cinstiţi de a semna documentele primite de la aparatul primăriei.

Eu însă aş adăuga printre efectele nedorite şi posibilitatea Sistemului de a înhăţa un primar USR-ist şi a-l compromite tîrîndu-l prin anchete excesiv mediatizate pentru c-a „semnat ca primarul”.

Comentariul lui Dan Tapalagă mi-a atras însă atenţia prin sesizarea unei situaţii care, după părerea mea, a otrăvit şi otrăveşte societatea românească postdecembristă:

Influenţarea unei sentinţe de emoţia colectivă.

În cazul Piedone – observa Dan Tapalagă – a funcţionat nevoia Justiţiei de „a răcori opinia publică”:

„Sentinţa strict în cazul Piedone, nu şi în cazul celorlalţi, este cel puţin o exagerare, o forţare maximă a interpretărilor legale din dorinţa de a satisface aşteptările publicului, frustrat pe bună dreptate că trecuseră şapte ani şi n-a plătit nimeni pentru incendiul de la Colectiv soldat cu 64 de morţi.

Acest adevăr trebuie spus oricît de neplăcut, de impopular sau de supărător sună. Oricât de detestabil este Piedone ca om politic, oricât de populist sau corupt credem că a fost ca primar (asta mai trebuie şi dovedit), aici este vorba de mari principii, de aplicarea legii şi de justiţie. Justiţia nu se face pentru a răcori opinia publică, ci pentru a stabili adevărul, oricare ar fi el.”

Dependenţa Justiţiei de presiunea emoţiei colective a fost semnalată de mine drept una dintre cancerele postdecembrismului încă din 13 februarie 1990, cînd am semnat în Expres,articolul Procesul influenţat de emoţia colectivă.

Procesul invocat era primul Proces postdecembrist în care au fost aduşi, ca acuzaţi, colaboratori ai lui Nicolae Ceauşescu:

Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Manea Mănescu.

A fost un dezastru pentru ceea ce mulţi la vremea respectivă ne iluzionam că trebuie să fie Justiţia în democraţie.

Puneam, aceste dezastre pe seama puterii exercitate asupra Justiţiei independente de emoţia colectivă, net anticeauşistă la vremea respectivă:

„Inculpaţii n-au trecut cu brio examenul procesului. Din nefericire, nici Justiţia noastră. Ani de zile aceasta s-a plîns că sistemul comunist nu-i dă posibilitatea să fie independentă. Ani întregi ea ne-a lăsat să înţelegem că, o dată devenită liberă, va fi întruchiparea perfecţiunii. Şi iată, acest moment al posibilităţii a venit. Separată de puterea de stat şi de cea executivă, Justiţia a avut toate condiţiile, după ani de dictatură, să se manifeste cu adevărat liberă. Din păcate, ea n-a reuşit decît să ne dezamăgească. N-are rost să enumăr aici toate punctele vulnerabile ale procesului. Au făcut-o înaintea mea alţi gazetari. E inutil să atrag şi eu atenţia asupra unor diletantisme evidente şi pentru cei ce n-au văzut în viaţa lor nici măcar o broşură de popularizare a Dreptului. Oricum, cîteva dintre ele ar trebui disecate la tablă, în cadrul seminariilor de la Drept: ironiile ieftine ale preşedintelui la adresa inculpaţilor, aducerea drept corp delict a unei bîte confecţionate de către vîlceni în scopuri de propagandă, cererea procurorului de a fi audiaţi martori tocmai atunci apăruţi la uşa sălii de şedinţă, acuzarea inculpaţilor pentru victimele produse după 22 decembrie, adică după arestarea lor, transcrierea otova de către judecător a unor depoziţii în care nuanţele erau extrem de importante.

Aş vrea să mă opresc asupra unei deficienţe dominante a procesului. Această judecată a avut atîtea slăbiciuni, pentru că a stat sub puterea emoţiei colective. Presa, opinia publică au fost pornite împotriva celor patru inculpaţi. Să nu uităm că lozinca «Moarte pentru moarte!», lansată la mitingul din 12 ianuarie 1990, i-a vizat în primul rînd pe ei. Dincolo de unele interese superioare, care l-au tras de mînă pe judecător în tot timpul procesului, greşelile îşi au explicaţia în teama tribunalului de emoţia colectivă. Judecătorii au ştiut că opinia publică, aţîţată şi de o parte a presei, îi condamnase deja pe inculpaţi. Orice tentativă de a aprecia nuanţat s-ar fi soldat cu o micşorare a pedepsei. Dar şi cu un anume risc: acela ca judecătorii să fie consideraţi – pe nedrept – complici ai celor din boxă. Un risc pe care orice altă Justiţie europeană şi l-ar fi asumat în deplină cunoştinţă de cauză.

Nu însă şi a noastră, aflată la primii paşi în spaţiul libertăţii.

Şi, în consecinţă, separată de puterea de stat şi de cea legislativă, dar dependentă încă de puterea emoţiei colective.”

Am reamintit această intervenţie a mea de acum 32 de ani nu pentru a mă făli cu îndrăzneala mea de a înfrunta emoţia colectivă anticeauşistă, emoţie paralizantă şi pentru jurnalistul independent (ca dovadă puţini au îndrăznit să conteste sentinţa în cazul Piedone) ci pentru a semnala, pornind de la cele scrise de Dan Tapalagă în cazul Sentinţa Colectiv, că 32 de ani de postdecembrism au trecut degeaba:

Justiţia noastră stă mai departe sub puterea emoţiei colective.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro