Ion Cristoiu: Ecranizarea: Marea nenorocire care a lovit proza Surorilor Brönte

Marea nenorocire care a lovit, în lumea modernă, proza Surorilor Brönte se numeşte ecranizarea romanelor, poreclită uneori După..., deşi regizorul a rescris personajele şi evenimentele, zicîndu-şi că el, trăitor în vremurile camerei de luat vederi, e net superior, prin serviciile de care beneficiază, amărîtelor surori, obligate să scrie cu creionul şi pe bucăţi mici de hîrtie, ca să nu le coste prea mult. Cel puţin asta e concluzia trasă de mine după ce am văzut trei ecranizări după romanul lui Emily Brönte, La răscruce de vînturi.

Mult timp dintre surorile Brönte, Charlotte, o bună manageră a scrisului propriu, un fel de Gabriel Liiceanu al epocii industrializării din Anglia, a trecut drept cea mai mare prozatoare şi cea mai interesantă. Indiscutabil, Jane Eyre respiră o surprinzătoare modernitate, fie şi prin folosirea perspectivei subiective, devenite mult mai tîrziu, peste un secol, instrument adorat al prozei moderne, întemeiate de Proust. Emily Brönte ,cu al său La răscruce de vînturi, a rămas în umbră. Lectura de azi a romanului şochează. E un text scris de o dilie, de o scriitoare apucată de viziuni, lovită de fantasme, care crede în stafii, dar mai ales care pleacă de la premisa shakespereană a abisurilor psihologice. N-am citit pînă acum La răscruce de vînturi, cum n-am citit nimic pînă acum din surorile Brönte, influenţat de prejudecata că e vorba de o literatură pentru coafeze, varianta Frumuşicăi de la începutul secolului al XIX-lea.

După Jane Eyre, m-am apucat de La răscruce de vînturi. Pot vorbi de o multiplă modernitate a romanului.

E mai întîi relativizarea specifică literaturii subiective. Emily Brönte putea apela la formula balzaciană a naratorului omniscient. A naratorului care ştie totul despre personaje, care ne spune ce se întîmplă în dormitorul altora, deşi el n-are cum pătrunde, acolo şi dacă ar lucra la Servicii, în intimitatea altora decît a sa. Istoria tragediilor din marginea mlaştinilor e relatată de diferite personaje. În nici un moment noi nu ştim cum arată Heathcliff. Imaginea acestuia se conturează din relatările lui Lockwood, nesăratul chiriaş de la Thrushcross Grange, şi mai ales din cele ale cameristei Dean. Interesant rămîne că Dean îi povesteşte lui Lockwood. Despre perspectiva doamnei Dean aflăm nu de la ea, ci de la Lockwood.

Fiţi atenţi!

Istorisirea, văzută de mulţi ca incredibilă, nu aparţine autoarei. Cititorul de azi, dar şi cititorul dintotdeauna, îl crede pe un autor omniscient. Cînd descrie Tolstoi ce se întîmplă în sufletul Nataşei Rostova nu ne întrebăm cum e posibil ca un bărbat şi acela străin să ştie ce se petrece în sufletul unei adolescente, şi aceea trăitoare într-o altă vreme decît cea a lui Tolstoi. Noi însă îl credem pe cuvînt. Şi nu pentru că e Tolstoi, ci pentru că e autorul cărţii pe care o parcurgem. Şi din clipa cînd am luat o carte şi am început s-o citim, dacă sîntem cititori autentici, nu cititori din obligaţie, cum sînt criticii literari, fără s-o ştim am încheiat un contract nevăzut cu autorul, în virtutea căruia el ne oferă ca fiind adevărate personaje şi întîmplări, iar el, autorul, ce cere să-l credem pe cuvînt.

Istoria tragicilor întîmplări de La răscruce de vînturi noi o ştim de la nişte amatori. Mult mai grav pentru adevărul istoric e faptul că nici măcar nu beneficiem de o singură privire. Doamna Dean îi povesteşte lui Lockwood, care ne povesteşte nouă. Adevărul adevărat nu-l vom şti niciodată. El ajunge pînă la noi spus de Lockwood, care pretinde că i l-a spus doamna Dean. Dar doamna Dean s-ar putea să născocească, Heathcliff nici măcar să nu fi existat, dacă a existat, e posibil ca el să fi fost prezentat deformat sub puterea personalităţii naratoarei care e doamna Dean. Personajele, atmosfera, întîmplările sînt puternic înfiinţate, dacă ar fi fost reale de simpatiile şi antipatiile naratoarei, ba chiar şi de cultura acesteia.

Dacă istoria ar fi spusă direct cititorilor de doamna Dean am crede cît de cît spusele, deoarece sînt ale unui martor la prima mînă. Noi ştim însă ce ne spune Lockwood că i-a spus doamna Dean. Şi dacă doamna Dean e o invenţie a lui Lockwood? Şi dacă admiţînd c-a existat ba chiar că i-a povestit stăpînului istoriile legate de Răscrucea vînturilor, de unde ştim noi că Lockwood n-a pus de la el? Dumneavoastră aţi avea încredere în acest ins şters, mediocru, cînd pretinde că ne dezvăluie o poveste fantastică?

*

Scriam pe 9 iunie 2014. Victor Ponta va candida la preşedinţie!

Interviul acordat de Victor Ponta postului România Tv a confirmat ceea ce eu am scris în Evz şi am spus luni seara la Realitatea Tv, în cadrul emisiunii realizate de Andra Miron: Victor Ponta va candida la prezidenţiale. Cum altfel poate fi interpretată această declaraţie? „Lista scurtă a stîngii pentru preşedinţie s-a redus la mine şi Oprescu, dar nu ştiu dacă îşi doreşte să candideze”. Victor Ponta ştie că Sorin Oprescu vrea să candideze. Îndoiala privind voinţa lui Sorin Oprescu e o formulă vicleană de a-l scoate din joc pe primar, pentru a rămîne doar el candidat al USD. Că e aşa o confirmă şi un alt moment din interviu. Referindu-se la analiştii de Dreapta, care nu-i dau nici o şansă, Victor Ponta a zis: „Îmi convine, pentru că postura de favorit nu e o postură bună, prefer să fiu cel fără nicio şansă”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro