Ion Cristoiu: Eterna boală a Revoluţiilor: Dărîmarea statuilor

Dărîmarea statuilor şi a monumentelor în general n-a fost inventată de noi, românii. Prin 1990, cînd nu mai ştiai în ce parte a Bucureştiului să alergi pentru a nu scăpa spectacolul unei noi statui smulse cu macaraua de pe soclu, am crezut că ăsta e un nărav tipic dîmboviţean. Ulterior, plecînd de la această naivitate, unii s-au grăbit chiar să deplîngă anul respectiv. L-au poreclit anul nihilismului. În realitate, nu eram singurii porniţi să dăm jos statuile. Întreaga Europă de Est se burzuluise împotriva personajelor turnate în bronz sau cioplite în piatră. La Varşovia, la Praga, la Sofia şi la Tirana mulţimile, incitate de discursuri profetice, avînd în frunte fanatici arzători, rătăceau de-a lungul şi de-a latul oraşului căutînd cu înverşunare statuile trecutului. Cea mai mare victimă a acestei revolte împotriva oamenilor din piatră, urmînd celei împotriva oamenilor din carne şi oase, a fost Vladimir Ilici Lenin. Memoria omenirii va păstra pentru totdeauna imaginea celebrului Ulianov smuls de pe soclu de o macara uriaşă, după ce în prealabil gîtu-i fusese strîns de juvăţul unui otgon. Nu-i exclus ca şuruburile macaralei să fi fost puse în mişcare de un membru al clasei proletare, clasă căreia Vladimir Ilici Lenin îi promisese, cu 70 de ani în urmă, Raiul pe pămînt. În furia cu care respectivul umbla la manete era ceva şi din nemulţumirea proletariatului care luase în serios, cîndva, aceste făgăduieli deşarte. Jumătate de secol de socialism îl convinsese că promisiunile celui săpat în piatră sufereau, ca toate promisiunile electorale, de deşertăciune. De altfel, respectivul se convinsese de asta, chiar în timpul strangulării lui Vladimir Ilici Lenin. Macaraua care era o moştenire socialistă, una din promisiunile făcute de Vladimir Ilici Lenin -, mergea ca dracu'.

Revoluţiile par a avea o boală pe statui. Ca şi pe oameni, de altfel. Oamenii sînt ghilotinaţi sau împuşcaţi. Cu ei e foarte simplu. Ajunge o ghilotină sau un glonte. Cu statuile e mai complicat. Ele sînt mai greu de pus jos. O călătorie prin Paris e din acest punct de vedere extrem de instructivă. La tot pasul dai nu numai peste monumente, dar şi peste istorii cu monumente care au fost dărîmate. Unele au fost sfărîmate într-un secol, pentru ca în cel următor să fie puse la loc. Departe de Paris, la Nantes, în provincia căreia i se mai spune şi Franţa profundă, turiştii se incintă azi privind în catedrala faimoasă a oraşului Mormîntul lui Francisc al II-lea. Capodoperă artistică, mormîntul a fost sculptat de Michelle Colombe, între 1507 - 1512, la comanda Annei de Bretania, fiica lui Francisc al II-lea. Numai că acest mormînt era cît pe-aci să nu mai fie. În timpul Revoluţiei franceze, Tribunalul revoluţionar a ordonat dărîmarea monumentului. Arhitectul oraşului a avut însă curajul de a ascunde pe la amici fragmente din monument. După trecerea furtunii, mormîntul a fost reconstruit în întregime.

Cea mai semnificativă ţăndărire a unui monument-simbol rămîne însă cea a Bastiliei. Semnificativă pentru că e cea mai cunoscută. Semnificativă şi pentru că e cea mai inutilă din punct de vedere practic. În 1789, la 14 iulie, parizienii invadează Hotel des Invalides pentru a face rost de arme. Deodată s-a auzit un îndemn: „Să mergem la Bastilia!”. Cine a fost autorul acestui strigăt nu se ştie şi nu se va şti niciodată. Dacă s-ar fi petrecut în România lui 1989, s-ar fi spus că respectivul a fost agent KGB. Sigur e că mulţimea dă fuga preţ de cîţiva kilometri pînă la Bastilia. De mai mult timp însă, Bastilia nu era o închisoare, ci o clădire blajină. Cu toate acestea, mulţimea o ia cu asalt, o dărîmă apoi, pînă nu mai rămîne piatră peste piatră.

Distrugerea monumentelor e un semn al puterii acestora de a simboliza ceva. Dacă ar fi nişte simple pietre, mai mult ca sigur nimeni nu s-ar atinge de ele. Ele sînt însă ridicate pentru a semnifica triumful unui regim asupra altuia. Ele sînt dărîmate tot pentru a semnifica prăbuşirea regimului anterior şi triumful unuia nou.

Dintre toate gesturile omeneşti, dărîmarea statuilor pare cel mai absurd din punct de vedere practic. În definitiv, un monument e o biată alcătuire din piatră. Dacă ne gîndim însă mai bine, dărîmarea statuilor e unul din gesturile cele mai omeneşti cu putinţă. Numai omul e în stare să-şi ridice statui şi să şi le dărîme. Porcul, de exemplu, n-ar fi capabil de aşa ceva.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro