Ion Cristoiu: Eticheta de păgîn depinde dinspre ce lume priveşti

Eram convins că-n Fraţii Jderi apare secvenţa cu ducerea lui Ştefan cel Mare la Daniil Sihastrul. Deja decis să reproduc pasajul, merg în camera care găzduieşte rafturile cu Literatură română, pe care se află Opera lui Sadoveanu. Literatura lui Sadoveanu ocupă două rafturi, unul în prelungirea celuilalt. Nu am Fraţii Jderi decît în ediţia Opere complete ale scriitorului. Din semnele încă prezente îmi amintesc c-am vrut să scriu la un moment dat, plecînd de la Stratonic, ofiţer de informaţii al Reţelei arhimandritului Şendrea, sub acoperire de călugăr diliu, despre spionaj şi contraspionaj în Fraţi Jderi. Nu dau peste chilia lui Daniil Sihastrul. Sadoveanu pune aici misterul de tip fantasy al căutării Zimbrului alb, cel care duce la chilia părăsită a schivnicului nenumit în roman. Dau însă peste ce spune Ştefan Cel Mare lui Amfilohie Şendrea despre Căderea Constantinopolelui:

„Apucînd Ismailiteanul Cetatea Împărăţiei, a spurcat lăcaşurile sfinte şi le a schimbat în geamii. Dumnezeu a îngăduit asta ca o pedeapsă grecilor, pentru destrăbălarea lor. Ţarigrădenii de mult nu mai ascultau nici de Dumnezeu, nici de împărat. Fără aceste două ascultări, nici o împărăţie nu poate sta. Deci varvarii surpînd pe bizantini, Hristos a rămas sărăcit de atîtea odoare. Unde a fost dulceaţă a inimii întru slava lui Isus, acuma-i capişte idolească.”

La rîndu-i Amfilohie Şendrea le oferă Jderilor viziunea creştină asupra Căderii Constantinopelului:

„Au nu ştiţi că Cetatea Împărăţiei stă sub sabia păgînului? Bisericile creştinătăţii nu mai sînt. Din aurul sfintelor odoare, meşterii de la Cazangilar Cearşî au bătut budă, unde se scîrnăveşte Mehmet Sultan. Vai nouă! A spus un înţelept de la Solunt că se vor adeveri vorbele lui Apocalipsis: vor veni zilele acelea cînd vor căuta oamenii moartea şi nu o vor afla! Acel înţelept de la Solunt a dovedit că în numele lui Mehmet se cuprinde numărul lui Antihrist. Şi anii cînd a ieşit el la lume, şi cînd a bătut el războaiele sale, şi cînd a detunat Ţarigradul, toţi acei ani răspund la numărul lui Antihrist. Numărul lui este 666; deci e fără credinţă, fără lege şi fără hodină. Demonul se desfătează spurcînd cuvîntul, despre care a spus sfîntul Ioan Evanghelistul că este Dumnezeu. Iar noi, după ce a pus Măria Sa Ştefan-Vodă rînduială în ţara aceasta şi şi-a tocmit oştile, să ne învălim în seul nostru şi să ne plecăm în culcuşul nostru ca necuvîntătoarele? Asta n-au înţeles unii dintre boieri, care-şi ascut limbile în taină împotriva Măriei Sale; n-au înţeles că Ştefan-Vodă are de la Dumnezeu o rînduială. Măria Sa singur a cunoscut-o în inima sa; deci Dumnezeu l-a ales ostaş al său.”

Ai noştri, creştini, le zic turcilor păgîni.

În serialele turceşti dedicate Otomanilor turcii ne zic păgîni.

Citesc, de asemenea, în Fraţii Jderi despre Mînăstirea Neamţ. Romanul se deschide cu ceea ce eu am numit cîndva Vizita lui Ştefan Cel Mare la Mînăstirea Neamţ. Am şi scris ceva despre asta. Acum, avînd experienţa popasului la Neamţ, citez aici zicerea lui Sadoveanu despre Mînăstirea de pe vremea lui Ştefan Cel Mare:

„De Sfînta Înălţare, hram al ctitoriei Neamţu, se strînsese în preajma zidurilor şi în ogrăzile călugărilor mare număr de norod. Unii veniseră s-asculte slujba, alţii ca să ieie binecuvîntare ori naforă, alţii pentru scrisori de friguri, alţii cu femei lunatice, ca să le supuie sub patrafir la ieromonahi cu darul cetitului. Mai ales prea sfinţitul Iosif, stareţul, era vestit întru această bună tămăduire, nu numai în Moldova, ci şi-n Ţara Leşască şi cea Rusească. Toţi cei sosiţi ştiau de asemeni că se vor îndestula cu mîncare şi vin, faima de primire de oaspeţi a mănăstirii fiind întru totul neştirbită. Osîrdia boierilor şi mila voievozilor înzestraseră îndestulător acest sfînt lăcaş; din turmele de la munte, din podgoriile de la dealuri, din cîmpiile arate de la apa Prutului, cu mila lui Dumnezeu, era de unde sătura şi mai mari mulţimi decît cele strînse acolo, în acea luminată zi de mai a anului 1469.

În livezile mănăstirii mai erau încă meri înfloriţi; soarele îi pătrundea de o aburire trandafirie. Slujba dintîi se mîntuise la biserica cea mare din cetăţuie, cînd toaca bătu din nou în turnul de la poartă, după care clopotul cel bătrîn începu a suna rar, numai într-o dungă.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro