Ion Cristoiu: Experienţa Lagărului la Soljeniţîn

Receptarea literaturii lui Alexandr Soljeniţîn rămîne şi azi o excelentă dovadă a folosirii unui text literar pe scena luptei politice. Soljeniţîn a fost identificat şi exploatat de către Occident ca un zdrobitor argument împotriva socialismului. S-a văzut şi s-a cultivat în opera lui, pe scară largă, dizidentul de proporţii mondiale, denunţătorul incorigibil al malversaţiunilor comuniste. A fost de ajutor acestei manipulări şi declaraţiile scriitorului, ca şi – de ce să n-o recunoaştem? – pripeala sovieticilor de a-l identifica politic şi a lua, în contră-i, măsuri administrative.

 Soljeniţîn e însă, înainte de toate, un mare scriitor, un scriitor de geniu. Fie şi ţinînd cont de acest adevăr, semnificarea lui politică ne apare în adevărata-i lumină de unilateralizare, de trunchiere barbară a textului eminamente complex. Căci Soljeniţîn, mare scriitor fiind, nu-şi poate reduce opera sa literară la un simplu pamflet, nici măcar la o simplă spunere a adevărului despre o realitate politică dintr-un anume moment istoric. Mare scriitor, scriitor de geniu, Soljeniţîn spune adevărul nu dinspre politic, ci dinspre omenesc. Nedreptăţile epocii staliniste, adevărata faţă a sistemului sovietic sînt, ca să spunem aşa, primul şi superficialul nivel al literaturii sale; acel aspect indisolubil oricărui mare text, prin care acesta poate fi oricînd exploatat ca un simplu text jurnalistic. Dincolo însă de acestea, literatura lui Soljeniţîn are, drept nivel autentic, curajoasa atacare, în stilul marii literaturi ruse, a unor eterne probleme omeneşti. Cum trăim? întrebare obsedantă a literaturii ruseşti dintotdeauna, va răsuna, aşadar, ca valabilă şi pentru socialism şi în proza lui Aleksandr Soljeniţîn.

 Răspunzînd, romanul Primul cerc ne propune cîteva răsturnări surprinzătoare. Fiecare dintre ele mărturiseşte însă o genială pătrundere a sufletului omenesc. Iată, de exemplu, marea, insolubila chestiune a libertăţii. Primul cerc e dedicat vieţii din Gulag. Nouăzeci şi nouă la sută din scriitorii lumii, chiar şi dintre cei mari, s-ar fi complăcut într-o descriere în culori sumbre a acestei vieţi văzute ca un infern în raport cu lumea reală. Soljeniţîn e însă un scriitor aparte, nu atît un mare scriitor, cît mai ales un mare scriitor rus. Or, marii scriitori ruşi au, mai mult decît alţi mari scriitori ai lumii, geniul incontestabil al vieţii. Surprinzătoarele lor opinii asupra vieţii nu sînt, cum s-ar putea crede, rodul înclinaţiei către paradoxal, efectul scăpărărilor de inteligenţă, ci rodul extraordinarei cunoaşteri a vieţii. Soljeniţîn porneşte, în descrierea lagărului, de la o intuiţie simplă, dar esenţială:

Forţa omului de a supravieţui e atît de mare încît, oriunde s-ar afla, viaţa se desfăşoară cu o genială încăpăţînare.

Primul cerc poate fi astfel rezumat la o singură propoziţie:

Şi în Gulag se trăieşte.

Şi în Gulag pot fi întîlnite toate formele vieţii omeneşti: fericire, ură, dragoste. Geniul lui Soljeniţîn constă astfel în a considera Gulagul nu din punct de vedere politic, ci din punct de vedere ontologic. Lagărul nu e, în viziunea lui, o aberaţie monstruoasă a sistemului stalinist, lesne de expus denunţării prin artă, ci o experienţă umană excepţională. Din acest punct de vedere, genial rămîne, în roman, destinul Consilierului de Stat clasa a II-a Innokenty Volodin. El e, în buna tradiţie a marii literaturi ruse, un om din înalta societate care nu ştie să trăiască simplu. Epicureismul lui, de care face el însuşi atîta caz, e formula de viaţă a tuturor oamenilor de prisos din marea literatură rusă. El se bucură de tot ce-i oferă societatea sovietică. El nu refuză nici unul din avantajele aparatului căruia îi aparţine.

Dar ca şi regele Lear el are nevoie de experienţa tenebrelor.

Romanul se încheie cu trimiterea lui Innokenty Volodin în Gulag. Cum va ieşi el din această crucială încercare, Soljeniţîn nu ne va spune. Sigur e însă că drept un om moral, un ins capabil să-şi pună mari întrebări asupra vieţii. Se pune, desigur, întrebarea:

E această răsturnare a vieţii, în viziunea lui Soljeniţîn, o caznă pe care eroul, păcătos fiind, trebuie neapărat s-o ispăşească, un fel de iad al păcătoşilor? Da, ar fi un răspuns simplist. Innokenty Volodin ajunge în celulele Lublianskăi nu ca o pedeapsă căzută din senin, ca un trăznet, ci ca o necesitate interioară. Soljeniţîn, excepţional creator de destine, nu cade în eroarea de a-l face pe Innokenty complet nevinovat. Spre deosebire de alţi locuitori ai Gulagului, el şi-a provocat arestarea. S-ar putea spune, aşadar, că-i vorba de o experienţă rîvnită în subconştient. Gestul de a-l avertiza pe profesor, din start ultraprimejdios, e unul ivit dintr-o necesitate interioară. Cum, de altfel, însuşi scriitorul o precizează, el s-a născut pe fondul unei tresăriri, fie şi întîrziate, a conştiinţei sale morale. Eroul e din ce în ce mai nemulţumit de viaţa pe care o trăieşte, din ce în ce mai dezgustat de epicureismul său. Răsturnarea destinului e pentru el, în acest caz, o adevărată izbăvire. Fără ea, înaltul consilier ar fi sfîrşit, probabil, prin a se sinucide.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro