Ion Cristoiu: Falsificarea adevărului istoric prin siluire propagandistică

Cîntări deşănţate. Radioul public difuzează o emisiune consacrată Reginei Maria. E una dintre numeroasele tentative de rutină înscrise în ceea ce se numeşte Sărbătorirea Centenarului Marii Uniri. Personajul istoric, marcat de contradicţii, ca toate personalităţile, inclusiv cele din prezent, beneficiază în această emisiune de o cîntare nesfîrşită, situată între idilizarea de tip Cultul personalităţii şi smiorcăiala de tip telenovelă turcească. Istorici nu ştiu de unde şi cum scoşi la lumină de Radioul Public, însoţiţi de fonfăiala Regelui Mihai, se străduiesc să facă din Regina Maria factorul decisiv al României în Primul Război Mondial.

Indiscutabil, Regina Maria a dus o deosebită operă de caritate pe front. A o compara în suferinţa ei cu o femeie peste care a trecut urgia Războiului sau cu o nevastă de soldat despre care nu mai are nici o veste, e o mare fantezie în planul vieţii reale. Culmea neghiobiei în materie de lustruire de tip patriotard e atinsă prin exagerarea rolului jucat de Regina Maria în consfinţirea de către Marile Puteri a Marii Uniri. Da, Regina a fost pe la Paris, s-a întîlnit cu Clemanceau, a stat de vorbă cu tipi de stat. Toţi au găsit-o simpatică, fermecătoare, poate chiar sexy. A susţine însă că bărbaţii de stat din Europa după Marele Măcel şi-au pus deoparte interesele ţărilor lor de dragul ţărişoarei în numele căreia venea Regina Maria e a coborî Istoria la nivelul cărţii poştale ilustrate din interbelic, unde ţăranul nu avea blenoragie, iar ţăranca era spălată pe picioare şi încălţată.

În alte emisiuni, nu numai la Radioul public, dar şi la televiziunile care trăiesc din caltaboşul Centenarului, se vorbeşte de dimineaţă pînă seara de patriotismul ostaşului român în Primul Război mondial. Se lasă impresia că toţi cei din tranşee, cei mai mulţi analfabeţi, care lăsaseră vaca în grajd şi nevasta în bojdeucă, se lăsau măcelăriţi, se umpleau de păduchi, se prăpădeau de tifos, cu ochii minţii arşi de priveliştea din viitor a Albei Iulii.

Să fim serioşi!

România a fost în Primul Război Mondial una dintre ţările intrate în hora Marelui Măcel, pentru că aşa au vrut Şefii de prin cabinete şi alcovuri şi nu pentru că ţăranul român de abia aştepta convocarea în tranşee pentru a merge cîntînd la putrezirea prin cangrenare. De cîte ori ascult sau citesc astfel de parfumări ale rahatului istoric mă întreb dacă Sărbătorirea Centenarului înseamnă cîntări bete de slavă de dimineaţă pînă seara, falsificarea adevărului istoric prin siluire propagandistică. Fără a transforma Centenarul într-un pamflet la adresa celor care au condus România în Primul Război Mondial, n-ar fi oare normal să ne oprim şi asupra lecţiilor amare întruchipate de Marea Brambureală care a fost participarea României la Marele Măcel? Să lăsăm deoparte, pentru a putea cînta mai bine în cor, corupţia din anii neutralităţii, nepotismul prezent pînă şi în numirile de la comanda Armatei, folosirea Războiului ca timp al şperţului, aranjarea şmecherilor să nu plece în prima linie, abandonarea ţării la mîna norocului?

*

Meditaţie. În tableta Între juridic şi politic, din Cuvîntul, 30 octombrie 1927, Nae Ionescu descrie înfrîngerea lui Ionel Brătianu la Cameră prin imposibilitatea de a bloca discuţia despre Chestia Închisă, relansată de Iuliu Maniu. E unul dintre prilejurile în care faptul e stors de semnificaţii metafizice. Explicînd eşecul lui Ionel Brătianu, Nae Ionescu dă naştere unei meditaţii profunde despre relaţia dintre Personalitate şi Istorie:

„Dar nu scăderile personale ale d-lui Brătianu redeschid chestiunea. Ci osatura însăşi a treburilor în litigiu. Şeful Partidului Liberal a crezut întotdeauna că poate violenta Istoria, că voinţa domniei-sale personală, pe care în anumite împrejurări a avut iluzia că o poate impune realitătii, e în stare să creeze raporturi statornice, hotărîtoare pentru destinele neamului nostru. Dintr-o familie de munteni care numără între ei şi un vameş, d-lui Ion Brătianu i-a lipsit cu desăvîrşire acel simţ mai adînc, filosofic, al realităţilor, care duce la convingerea că voinţa unui om poate să fie prea adesea arbitrară, şi că numai conducătorul care se aşează în linia istorică a unei rase e în adevăr creator de istorie. D-l Brătianu a confundat prea mult voinţa domniei sale cu realitatea, şi – ca întotdeauna – realitatea se răzbună. De aceea nu a fost nevoie decît de o singură întîmplare-şi încă lipsită de orice caracter activ – pentru ca «chestiunea definitiv închisă» a şefului actual al guvernului să se redeschidă, ca o rană rău doftoricită. Către sfîrşitul vietii, d-l Ion Brătianu creşte în sensul şi în proporţiile unui personagiu de tragedie.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro