Ion Cristoiu: Fidel Castro vorbeşte cu liderii sovietici în engleză

Confesiune. Fidel Castro stă de vorbă cu studenţii care au participat la Conferinţa studenţească de la Havana, 23 noiembrie 1987. Vorbind despre nevoia de a traduce în engleză o carte a lui Che Guevara, El Comandante dezvăluie brusc:

„Vorbesc engleza foarte prost – cu dificultate. Am studiat-o în şcoala secundară şi puţin la universitate. Cu toate acestea, în Piaţa Roşie, la aniversarea a 70 de ani de la Revoluţia bolşevică, mi-am dat seama că îmi permite să comunic perfect cu Kosygin; nu cu un englez, pentru că un englez ar vorbi rapid şi într-un chip complicat. Cu toate acestea, este diferit atunci cînd conversaţia implică un vorbitor de non-engleză care împărtăşeşte problemele tale atunci când vorbeşti în limba engleză şi vorbeşte încet. [mulţimea rîde şi aplaudă] Vorbeam engleza încet cu Gromyko. Am spus Kosygin? M-am referit la Gromyko, a fost Gromyko. Am vorbit cu el. Eu însumi m-am mirat de subiectele interesante pe care le-am discutat.”

Am ţinut să notez mărturisirea asta publică, pentru că ea dezvăluie mecanismele oratorului Castro, printre care se numără familiaritatea de om simplu. Castro îşi aminteşte cu voce tare o chestiune personală, ca şi cum studenţii străini din faţa sa ar fi fost nişte neamuri venite în vizită. Mult mai important, am ţinut să notez asta şi pentru că referirea la Gromyko e o indiscutabilă înţepătura la adresa sovieticilor.

*

Dificultăţi. Ilya Ehrenburg a terminat partea a doua a romanului Căderea Parisului. Sîntem în Aprilie 1941. Prin Pactul Ribbentrop – Molotov, Uniunea Sovietică e aliată cu Germania. Romanul lui Ehrenburg vorbeşte despre fasciştii împotriva cărora se organizau la Paris demonstraţii. Redactorul revistei Znamia, unde urma să se publice romanul, era Vsevolod Vişnevski. Scrie Ilya Ehrenburg în Oameni, ani, viaţă:

„Vişnevski a luat manuscrisul primei părţi din «Căderea Parisului», făgăduind că va încerca «să-i facă loc»
Două luni mai tîrziu, exact in ziua în care împlinisem cincizeci de ani, el veni cu o veste bună: prima parte a fost aprobată, dar va trebui să fac tăieturi. Deşi era vorba despre Parisul anilor 1935–1937, şi nemţii nu apăreau încă, trebuia să scot cuvîntul «fascism». Romanul descria o manifestaţie la Paris, cenzorul voia ca în locul exclamaţiilor: «Jos fasciştii!» să pun: «Jos reacţionarii!». Eu nu eram de acord, am început să ne tocmim.

Duceam lipsă de bani şi m-am apucat să fac lecturi din roman pe la diferite seri literare. Auditoriul mă asculta cu atenţie, dar si pe această linie am avut de întîmpinat dificultăţi. Într-o zi citeam nişte capitole din roman la Casa cinematografiei. În pauză mi se spuse că a venit un consilier al ambasadei germane şi doreşte să mă asculte. Am protestat: «Nu citesc în faţa lui…». Toţi au căutat să mă convingă să renunţ la această idee. O fată, funcţionară la VOKS, s-a mirat: «Cum se poate aşa? L-a interesat desigur tema… E un om foarte cult, îi place literatura… Şi apoi ce vor spune acolo… sus?» şi fata arătă cu mîna spre tavan. I-am răspuns că este vorba de o seară literară într-un cerc închis şi, dacă fascistul va intra în sală, voi pleca eu. Diplomatului german i s-a spus că programul s-a terminat şi în felul acesta mi-am putut sfîrşi lectura.

În jurul acestor lecturi se iscară tot felul de comentarii. Seara închinată activităţii mele literare a fost suspendată. Zadarnic am încercat să obţin o audienţă la A.A. Fadeev, secretarul Uniunii scriitorilor. Ca să pot cîştiga ceva bani, m-am apucat să scriu articole pentru reviste şi ziare ca «30 dnei», «Vokrugsveta», «,Globus», «Leningradskaia pravda», «Moskovski komsomo- let», dar aproape toate articolele mele erau respinse, redactorii vedeau în fiecare rînd aluzii la fascişti, pe care unii îi porecliseră cu ironie «prieteni de moarte».”

Ilya Ehreburg descrie aici o realitate a stalinismului mai puţin cunoscută de publicul larg, deloc surprinsă în posteritate, în legătură cu problemele la care era supus un scriitor. Interzicerea unui text la publicare sau discuţiile cu cenzura nu era cea mai mare problemă cu care se confrunta un scriitor după ce făcuse prostia să scrie ce-i trece prin cap. Automat respectivul devenea un paria. Nu mai era publicat, colegii de breaslă îl ocoleau, ciomăgarii de serviciu săreau să-i administreze bastoane de cauciuc pe şira spinării:

„La 14 Aprilie l-am întîlnit pe Vsevolod Vişnevski. El mi-a spus posomorît: «,Despre romanul dumitale există păreri contradictorii. Dar noi nu ne dăm bătuţi… În ce priveşte însă partea a doua, nu pot să-ţi făgăduiesc nimic…» Partea a doua se referea la evenimentele din perioada 1937-1938; nemţii nu apăreau încă în roman. «Cine mă critică? Pentru ce?» Dar Vsevolod Vitalievici nu-mi răspunse nimic. În ziua de 20 Aprilie am aflat că partea 2 doua a romanului «Căderea Parisului» nu a primit viza de publicare. Vestea m-a indispus, totuşi am hotărît să nu mă opresc din lucru mai departe.”

Situaţii precum cea încercată de Ilya Ehrenburg sînt cunoscute şi de alţi scriitori. Mihail Bulgakov, de exemplu, devine şi el un ostracizat din cauza blocării unui text de către cenzură. Ca şi în cazul lui Mihail Bulgakov, în cel al lui Ilya Ehrenburg intervine Stalin, Dumnezeul ruşilor de la vremea respectivă:

„În ziua de 24 Aprilie şedeam şi scriam capitolul 14 din partea a treia, cînd mi se telefonă de la secretariatul lui Stalin şi mi se spuse să formez un număr: «Cu dumneavoastră va vorbi tovarăşul Stalin». Irina îşi scoase repede din odaie pudelii, care se apucaseră de hîrjoneală şi de lătrat într-un moment nepotrivit. Stalin mi-a spus că a citit începutul romanului meu şi l-a găsit interesant. Ar vrea să-mi trimeată în manuscris traducerea cărţii lui André Simon, ar putea să-mi fie de folos. I-am mulţumit şi i-am răspuns că am citit cartea lui Simon în original. (Mai tîrziu această carte a apărut în traducere rusă sub titlul: «Ei au trădat Franţa». În ce priveşte pe autor, Simon Katz, a fost executat la Praga cu puţin timp înainte de moartea lui Stalin.) Stalin m-a întrebat dacă am intenţia să înfăţişez pe fasciştii germani. I-am răspuns că în partea a treia a romanului la care lucrez acum descriu războiul, invazia hitleristă în Franţa, primele săptămîni ale ocupaţiei. Am adăugat: mă tem că partea a treia nu va merge, deoarece mi se interzice să folosesc cuvîntul «fascist», chiar cu referire la francezi, chiar în dialog. Stalin glumi: «Dumneata scrie. Şi cu forţe unite, dumneata şi cu mine vom căuta să facem să meargă şi partea a treia…». Liuba, Irina aşteptau cu nerăbdare: «Ce a spus?» Aveam o figură sumbră: «Curînd va izbucni războiul…» Bineînţeles am adăugat că în ce priveşte romanul totul este în ordine. Mi-am dat seama de îndată că nu literatura era problema principală. Stalin ştia că toţi vor discuta despre acest telefon. Era un fel de prevenire.”

Despre astfel de telefoane date scriitorilor cu probleme create chiar de regimul stalinist de şeful regimului, Stalin, s-a mai scris. Noutatea din acest caz e dată de faptul că la sfîrşitul lui Aprilie 1941, după cum scrie chiar Ehrenburg, „Stalin era alarmat”. De ce n-a luat măsuri de contracarare a invaziei? Voia să cîştige timp.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro