Ion Cristoiu: Formidabila hărnicie a Naturii

Despre Harem. Mă caută la BAR, pentru a-i da cele două cărţi despre Harem, un redactor de la Historia.

Dosarul numărului următor va fi dedicat Cazului Suleiman – Roxelana, cultivat de binecunoscutul serial Soliman Magnificul, tradus la noi şi cu adăugarea tipică unei telenovele de Ferentari, Sub domnia iubirii.

Dînd cărţile, nu mă pot stăpîni să nu comit următoarele consideraţii:

1) Serialul are audienţă la noi, pentru că intră în conflict violent cu clişeele înghiţite la şcoală despre Turci ca despre nişte barbari care locuiesc în corturi de stepă. Serialul ne dezvăluie o civilizaţie culturală şi una politică. Aflăm că Divanul juca rolul unui Consiliu de miniştri, că Sultanul avea la dispoziţie un mecanism birocratic perfect.

2) Serialul mărturiseşte un Harem ca un spaţiu al luptei pentru Putere, avînd drept punct culminant şi dorit de toate femeile – accesul în patul Sultanului. Contrar clişeului de şcoală proastă, potrivit căruia fetele din Harem se uscau pe picioare de dorul libertăţii şi al religiei părinteşti.

*

Sentimentul ordonator. Despre Pădurea spînzuraţilor, Rebreanu spune că a scris-o greu, foarte greu, mai ales pentru că, la început, nu-i găsea ritmul, tonul care să unifice întreaga materie epică. Involuntar, Rebreanu ne dezvăluie unul din secretele prozei mari: tonul, ritmul, sentimentul care orînduieşte materia epică şi conferă originalitate romanului scris de un scriitor anume şi nu de un altul. Acest sentiment, care luminează pe dedesubt fraza epică, îi dă acesteia dimensiune, nerv şi deosebeşte o pagină de proză de o simplă pagină scrisă. Secretul prozei, de care ne amintesc mereu Sfătuitorii de la „Poşta redacţiei“, nu stă nici în metaforă, nici în acţiune, nici în forţa unghiului de vedere al scriitorului.

Stă în sentimentul ordonator al lumii şi al frazei din roman.

*

Colhoznici. Un roman sovietic „Drumuri şi răspîntii“ de Feodor Abramov. Ţăranii din Prikasina sînt atît de săraci încît trebuie să cerşească o bucată de pîine. Dacă iau fie şi un kil de grîu în timpul recoltării, riscă să fie arestaţi şi trimişi la minele de uraniu din Siberia. Tranversînd foametea, ei îşi amintesc miraţi şi descumpănitor surprinşi de bogăţia supraponderală a colhozurilor din faimosul film realist – socialist: „Cazacii din Cuban“.

*

Treburi. Formidabila hărnicie a naturii după Arghezi:

„Natura are atîtea munci de supravegheat în fiece fărîmă de secundă încît e de crezut că n-are timp de gîndire. Să răsară luna şi soarele la timp şi să nu se întîlnească pe drumul lor înghesuit ca două camioane în serpentină. Să iasă frunzele la sorocul lor, fiece pom la ceasul lui. Să se deschidă florile, să umble talazele, vînturile să se încrucişeze. Să se coacă nucile cu coajă de lemn dedesubtul unui înveliş de carne şi să nu dea niciodată greş, apucînd lemnul pe deasupra. Să-i crească cerbului cîte două coarne noi pe an, să vie strugurii de mărgăritar, pepenii cît capul nerodului, varza cu o sută de fuste, cartofi orbi, fluturii, albinele, amiezile“. (T. Arghezi, „Brotăcelul“, „Săptămîna CFR“, 12 septembrie 1943.)

*

Tăcerea. Un moment straniu povestit de Teodor Brateş în volumul I al trilogiei sale Trilogia Revoluţiei Române în direct, petrecut după ce s-a terminat partea cu comunicatul despre moartea lui Milea:

„După ora 11,45, timp de aproximativ 30 de minute, am rămas singur în birou. Nu este cazul să consemnez aici la ce concluzii am ajuns, deoarece lucrurile – cred – sunt clare, iar evenimentele au venit în întîmpinarea intenţilor mele mult mai repede şi mult mai tranşant decît puteam să-mi imaginez.

Altceva mi se pare demn de subliniat la finalul acestui capitol. De obicei, în jurul orei 12 se înregistra, zilnic, un vîrf de activitate pentru pregătirea Telejurnalului. Un element cu frecvenţă cotidiană, începînd din 1956, cînd s-a născut Televiziunea Română. Ciudat: la 22 decembrie 1989, după mai bine de 30 de ani de existenţă a telejurnalelor (peste 20 000 de ediţii), nimeni, dar absolut nimeni nu s-a interesat, nu m-a întrebat: ce facem, ce dăm la Telejurnal? De altfel, nimeni n-a mai deschis, în cele aproximativ 30 de minute, uşa biroului în care mă aflam, birou care semăna, pînă atunci (am mai amintit), cu peronul Gării de Nord. Au fost, cred, minutele în care a decedat şi emisiunea «Telejurnal», locul ei fiind luat – cel puţin pentru o săptămînă – de producţia publicistică televizată fără precedent în lume ca experienţă, trăire, creaţie si acţiune intrată de acum în ISTORIE (chiar dacă place unora şi displace altora) cu numele firesc, cu o mare încărcătură emoţională: «Revoluţia română în direct».”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro