Ion Cristoiu: Gabriel Garcia Marquez a scris şi despre Europa de Est!

Spre Ion Neculce. Lectura Publicisticii lui Sadoveanu mă îndeamnă să-l recitesc pe Ion Neculce. Paginile din cronicar pe care le dă scriitorul în volumul 19 Publicistică surprind o Moldovă la cheremul ţărilor din jur. Oricum, din Sadoveanu înţeleg că Fanarioţii n-au fost atît de răi cum s-a scris chiar de către Neculce. Interesantă se dovedeşte la Sadoveanu credinţa că Turcii n-au încercat să ne distrugă fiinţa naţională, cum au vrut, de exemplu, ruşii. O credinţă dezvăluită înainte de 23 august 1944. Că după 23 august 1944...

*

Surpriză. De la Cărturăreşti, ajuns din nevoia de a rupe ritmul statului în casă, cumpăr, niţel surprins că există aşa ceva, volumul lui Gabriel Garcia Marquez, Călătorind prin Europa de Est. Prozatorul a fost pe post de reporter între 1955 şi 1957 în Europa de Est. Acasă, citesc primele pagini, cele despre cum a trecut Marquez Cortina de fier. Se vede imediat geniul de reporter al scriitorului. Acolo unde te-ai aştepta să dai peste un pamflet anticomunist, Marquez plasează un umor nebun, rozînd atît din propaganda comunistă, cît şi din cea anticomunistă.

Da, marele scriitor din Caraibe a fost şi în Europa de Est (RDG, Ungaria, URSS, Cehoslovacia; nu s-a aventurat în România) între 1955 şi 1957. Graţie talentului dovedit de Tudora Şandru-Mehedinţi şi osîrdiei asumate de RAO, în Călătorind prin Europa de Est, cititorul român se întîlneşte cu un fenomen unic:

Reacţia unui ziarist din Caraibe la realităţile din Est, fie ele şi comuniste.

Titlurile unor capitole spun multe despre noutatea privirii lui Gabriel Garcia Marquez asupra unei lumi banalizate prin propagandă pro şi contra comunistă:

„Cortina de fier” este o scîndură vopsită în roşu şi alb, URSS – 22.400.000 de kilometri pătraţi fără o singură reclamă la Coca Cola, Moscova – satul cel mai mare din lume.

*

Un moment trecut sub tăcere. Cu cercetarea despre Vizita lui Nicodim la Moscova din 1946 ajung la implicarea premierului Petru Groza în restaurarea Bisericii Sfîntul Nicolae din Scheia Braşovului. Reportajele despre Sfinţire dezvăluie prezenţa premierului la ceremonie în cadrul campaniei electorale. Momentul e crucial pentru a demonstra atenţia deosebită acordată de PCR, în campania electorală, Bisericii Ortodoxe Române, deşi aceasta fusese una dintre armele propagandistice ale Războiului Sfînt. Dacă trebuia cineva judecat pentru colaboraţionism acel cineva nu putea fi decît Nicodim, Patriarhul României. Scrupulos cum sînt, caut pe Internet date despre momentul noiembrie 1946. Culmea, nu găsesc nimic. Sfinţirea, refacerea Bisericii sînt trecute sub tăcere. Vag, se vorbeşte despre refacerea dintre 1940-1946. Se dă la un moment dat şi o placă memorială, consemnată ca fiind scrisă în 1946. E incredibil cum un fapt istoric important e trecut sub tăcere după 1989 din aceeaşi blestemată nevoie de rescriere a trecutului în interesul prezentului.

Ajuns acasă mă grăbesc să caut în raftul cu volume de Religie. Nimic, nimic... Un volum găsit cu greu – George Enache despre Relaţia dintre BOR şi Comunism, culegere de studii – nu conţine nici o referire la politica PCR faţă de BOR în anii 1944-1946. Descopăr în primul studiu rînduri întîlnite pe Internet despre cum o făcea Nicodim pe disidentul în timpul călătoriei la Moscova.

Dau în schimb peste volumul Reconstrucţia României, cuprinzînd discursuri şi interviuri de ale lui Petru Groza în perioada 1944-1946. Pe lîngă preocuparea sa pentru ARLUS, confirmîndu-mi credinţa că Asociaţia era de maxim interes guvernamental, surprind în volum o idee călăuzitoare în privinţa vizitei lui Nicodim:

URSS se arată amabilă faţă de noi chiar dacă noi i-am făcut atîta rău. Primirea de excepţie făcută lui Nicodim capătă astfel şi sensuri geopolitice. Deşi BOR a fost în prima linie a Războiului sfînt, Moscova nu ţine cont de asta. De aici insistenţa patriarhului, la întoarcere, pe primirea voievodală de care s-a bucurat în URSS. E limpede că în contextul tulbure geopolitic al anului 1946 Moscova îşi pune în relaţia cu noi mănuşi date prin dulceaţă.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro