Ion Cristoiu: Game of Thrones îşi datorează succesul punerii la lucru a unui Adevăr: Cea mai mare producătoare de tensiuni poliţiste e firea omului

Am abandonat House of Cards pentru Game of Thrones. Deosebirea de interes – cel puţin din partea mea – e uriaşă. Serialul despre ticăloşia americană l-am văzut pînă la jumătatea sezonului 2 cu eforturi ieşite din comun. Mă ţineau să-l văd încăpăţînarea de a nu abandona şi proiectul ăsta şi iluzia unei documentări în culisele nedate la spălat ale politicii americane la cel mai înalt nivel. Aşa cum am mai scris, lipsa mea de entuziasm faţă de House of cards îşi avea explicaţia în personalitatea personajului principal, prea negativ, ca să spun şi eu ca proletcultiştii, pentru a mă putea ataşa de el telenovelistic şi în sărăcia pshilogică a celorlalte personaje. Dacă Zoe Barnes mai era cît de cît acceptabilă, mobilurile ei păstrîndu-se în ambiguitatea dată de misterele sufleteşti, Lucas, amantul trist şi lamentabil, e fără nici un rost în acţiunile sale. De neînţeles e şi Rachel, prostituata folosită de Doug pentru cîteva afaceri murdare. Urzeala tronurilor , cum a fost tradus în România Game of Trhones, e altceva. Şi cea mai bună dovadă e dată de faptul că azi noapte, pe la unu, în afara programului de sport de cameră, am dat din picioare la bicicleta medicală vreo jumătate de oră interesat de serial. Aveam deja acasă, cumpărate toate volumele din Urzeala tronurilor. Chiar cumpărarea lor a fost o aventură. Ori de cîte ori mă duc la Mediagalaxy dau o raită şi prin sectorul cu DVD-uri. Am luat la un moment dat pe rupte, astfel că s-au strîns deja nevizionate, din cauza serialelor, peste 100 de bucăţi, gospodăreşte rînduite în poşete speciale. La acest departament lucrează un tînăr care mă ştie de la televizor. Spre deosebire de mulţi lucrători din comerţul capitalist, se pricepe la ceea ce vinde, la filme adică. Ştiind ce mă interesează, el e cel care mă îndrumă dacă să cumpăr sau nu un DVD nou-nouţ şi prin asta scump al dracului. Ţin minte că ori de cîte ori treceam pe acolo mă interesam cînd aduc din nou pe rafturi sezonul unu al serialului Rome, şi de fiecare dată tînărul îmi semnala că-l găsesc pe Netflix. Nu cred să fi fost trecere pe acolo pe întinderea căreia să nu-mi sară în ochi faimosul Urzeala tronurilor. Faţă de operele intens publicitate am din start o reţinere, presupunînd şi nu chiar greşit că succesul lor comercial se datorează şi modei, cum s-a petrecut cu nefericitul Coehlo, despre care orice chiloţăreasă din bordelul de Instanbul care e showbizzul românesc jura că l-a citit şi că moare după el. La fel şi cu Urzeala tronurilor. Să-l cumpăr? îl întrebam pe tînăr. Cînd acesta mă încuraja, zicîndu-mi că merită, îi răspundeam, descumpănit de volumele strînse în legătura unei cutii:

Păi cînd dracu să-l văd? Mi-ar trebui o întreagă viaţă să-l dau gata.

Episoade din Urzeala tronurilor nimeream deseori pe HBO, cînd rătăceam cu telecomanda prin canalele de filme în speranţa că voi nimeri şi altceva decît reluări şi iar reluări ale aceloraşi tochituri cinematografice. Mare lucru nu-mi spuneau secvenţele văzute. Nu ştiam acţiunea, personajele, şi prin urmare pentru mine cele văzute erau umbre pe pînza vremii. Am văzut chiar un episod întreg, cel al apărării Zidului de asaltul Umblătorilor albi. De abia acum cînd mă îndrept spre Iarna mitică, pricep despre ce-i vorba. Pînă la urmă, într-o zi, cum n-aveam ce să cumpăr de la Mediagalaxy, am luat volumele cu toate episoadele. Ajuns acasă le-am înmormîntat în bibliotecă încredinţat că acolo vor rămîne, mai ales că soţia mă descuraja de fiecare dată, zicînd că în astfel de născociri despre trecut femeile epocilor sălbatice sînt prea coafate şi fardate că să credem o iotă din ce ni se arată. Ce atuuri are Urzeala tronurilor?

1. Răspunde nevoii tot mai mari în lumea modernă de poveşti cinematografice. Deşi psihologiile sînt realiste, descinse din Shakespeare prin patimile care le animă, fundalul e mitic. Din cînd în cînd se sugerează o lume amintind de Imperiul roman în etapa sa de decădere, prin invocarea Zidului dincolo de care se întinde necunoscutul, neliniştitor prin fantasmele ascunse în depărtările sale, necunoscutul lumii barbare.

2. Are din start personaje vii, puternic conturate din punctul de vedere al vieţii. Faptele din prezent trimit la fapte din trecut, teribile, care luminează individualităţile. Fiecare personaj e o maşinărie de produs momente de destin. Important, deosebit de important, serialul nu se axează pe un singur personaj central, lesne de epuizat după un sezon, ci pe mai multe, astfel că motorul intrigii e uriaş.

3. Intriga luptei pentru putere e genială. Şi în House of cards lupta pentru putere domina acţiunea. Numai că acolo, ea, lupta, atingea în rare momente cruzimea de Ev mediu timpuriu a celei din Urzeala tronurilor.

*

Dacă s-ar putea, aş da din picioare ore-n şir la biciclete medicală pentru a vedea Urzeala tronurilor. Zic, aş da din picioare, pentru că, deşi am şi alte posibilităţi de a-l urmări şi în chip nesportiv (HBO go, de exemplu), mă ţin de relaţia bicicletă-video). Chiar dacă mă aflu la început, pot spune c-am dibuit secretul incredibilei audienţe a acestui serial într-o lume burduşită de seriale, care mai de care doritor de rating. Intriga de tip shakespearean, în bătălia pentru putere, complicată şi imprevizibilă prin efectele în planul vieţii individuale, se petrece pe un fundal de mister a cărui conştiinţă se relevă din cînd în cînd. Personajele sînt prinse în confruntarea pentru putere, de cele mai multe ori confruntare pentru supravieţuire, dar, din cînd în cînd, ele scapă cîte o vorbă despre Forţe, evenimente, pericole înfricoşătoare, pe cale de a veni, şi a căror confruntare cere tării mult mai mari decît cele presupuse de urzeala tronurilor:

Vine iarna, vine Războiul, dincolo de Zid sînt duşmani misterioşi.

Prin Iarnă nu se înţelege un anotimp obişnuit, dintre cele frecventate de muritori în Istorie, ci o lungă perioadă, de mai mulţi ani de frig şi întuneric. Profitînd de iarna asta mitică, apar Umblătorii albi, fiinţe supranaturale, cu păianjeni cît cîinii. Cei care s-au născut vara, prin asta înţelegîndu-se un fel de intermediu de tip perioada interbelică, nu cred în existenţa Umblătorilor albi.

Un alt mijloc de întreţinere a tensiunii poliţiste îl reprezintă referirea la trecut. Serialul începe de la un moment dat în scurgerea timpului. Pînă la momentul zero însă, toate personajele au fost implicate în fapte sîngeroase, în răsturnări de destin, care le explică felul de a fi din prezent.

Urmărirea a două episoade îmi confirmă ipoteza de la început:

Scenariştii au reuşit performanţa de a creiona personaje puternice din multe personaje condamnate în alte seriale să fie secundare. Complexitatea abisală a atîtor personaje dă imprevizibilitatea uriaşă a întîmplărilor. Orice se poate petrece cîtă vreme fiecare personaj, chiar şi cel aparent secundare e dominat de patimi shakespearene, de tării de caracter, de ambiţii, de cinisme. Game of Thones îşi datorează succesul punerii la lucru a unui Adevăr.

Cea mai mare producătoare de tensiuni poliţiste e firea omului.