Ion Cristoiu: Geniala răutate a lui Swift

Volumul Publicistică de I.L. Caragiale, scos de Academie în cadrul campaniei de publicare a marilor scriitori români în ediţii complete, absolut necesare după 1989, cînd libertatea de expresie dă posibilitatea tipării şi a textelor anterior cenzurate, reproduce sub titlul, Un pamflet clasic, traducerea unui un pamflet scris de Jonathan Swift în 1729, cînd în Irlanda bîntuia cea mai cruntă mizerie. Notează Caragiale în prefaţa textului, reprodus în Epoca literară, 27 mai 1896;

„În 1729, Irlanda era bîntuită de o îngrozitoare foamete, care aruncase populaţiunea săracă în cea din urmă neagră mizerie.. Adînc afectat de această calamitate şi indignat de nepăsarea crudă a claselor bogate, celebrul Jonathan Swift, autorul lui Gulliver, scrise următorul pamflet amar, care făcu la vremea lui mare senzaţie şi care, pe drept, e considerat în literatura europeană o cap – dʼoperă de acest gen.”

Marele nostru satiric spune că pamfletul e „amar”.
Citindu-l, eu aş spune că-i sinistru.

Pesimistul numărul unu al lumii propune drept soluţie pentru reducerea numărului de copii cerşetori, „supărînd pe fiecare călător ca să le dea milă”, introducerea lor în circuitul alimentar.
Răceala scriiturii descumpăneşte cititorul, care ghiceşte, totuşi, dincolo de răutatea cruntă, disperarea amărăciunii:

„Un american, pe care l-am cunoscut în Londra, bărbat foarte capabil, m-a asigurat că un copil sănătos, bine hrănit, este la vîrsta de un an o hrană foarte delicioasă, substanţială şi sănătoasă, fript sau fiert, cu stufat sau la cuptor, şi nu mă îndoiesc că poate folosi tot aşa de bine prăjit sau iahnie.

De aceea, rog umilit publicul să se gîndească că, din aceşti o sută douăzeci de mii de copii, douăzeci de mii, s-ar putea păstra pentru reproducerea speţei, dintre cari un sfert să fie bărbaţi, iar ceilalţi o sută de mii ar putea, la vîrsta de un an, să fie vînduţi persoanelor de calitate şi avute din tot regatul, muma fiind înştiinţată să-i lase să sugă bine în luna din urmă, spre a-i face graşi şi cărnoşi pentru mesele bune. Dintr-un copil s-ar face două feluri de bucate la un ospăţ de amici; cînd familia cinează singură, partea dinainte sau dinapoi ar face un fel de bucate foarte cum se cuvine.
Am făcut socoteala că, în medie, un copil, atîrnînd 12 livre la naştere, poate, după un an, de va fi bine hrănit, să ajungă pînă la 28 livre”.

Şi tot aşa, în acest stil de măcelar după ce-a primit o cantitate apreciabilă de viţei, Swift se dedă la calcule sinistre despre cum s-ar putea pregăti o masă îmbelşugată şi ieftină dintr-un copil pus la îngrăşat.

Potrivit scriitorului, la o adică, sînt de folosit nu numai carnea, ci şi accesoriile:

„Cei care sunt mai economi – şi mărturisesc că timpurile ne cer să fim economi – vor putea să jupoaie un copil, şi din pielea lui, argăsită cum se cade, să facă mănuşi admirabile pentru dame şi cizme de vară pentru gentlemanii eleganţi”.

Şiretlicul literar e lesne de dibuit. O realitate gingaşă, subiect de sentimentalisme cuconeşti, e tratată cu instrumentele dintr-un alt registru, cel al tăierii porcilor.
Pentru a ieşi o capodoperă, totul e să rămîi consecvent pînă la capăt ipotezei iniţiale. E ceea ce face Swift, care încheie magistral textul său crunt:

„Declar în curăţia inimei mele că nu am cel mai mic interes personal pentru îndeplinirea acestei salutare opere, fiindcă n-am alt motiv decît binele ţării mele. N-am nici un copil de la care aş trage nădejde să pot cîştiga un ban, căci copilul meu cel mai mic e trecut de nouă ani şi nevastă-mea a încetat de cîtva timp a mai rămînea însărcinată”.

Lesne de confundat cu parodia, finalul pecetluieşte impresia de luat în serios. Autorul nu joacă teatru. El chiar crede că punerea la îngrăşat şi halirea copiilor e o soluţie pentru rezolvarea excedentului de copii săraci. Dovada? Socoteşte că trebuie să preîntîmpine posibilele obiecţii potrivit cărora presupunerea sa ascunde interesul de a cîştiga un ban de pe urma prăjirii sau fierberii copilului său!
Pipăind trucul, a cărui folosire cere doar consecvenţă în ipoteza absurdă, realizez că el şi-a găsit maxima eficienţă în Călătoriile lui Gulliver.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro