Ion Cristoiu: George Enescu îşi ia rămas bun de la colegii sovietici

Zi mohorîtă de decembrie. Iarna ar trebui să fie la noi, la români, un prilej de tresărire bucuroasă a sufletului. Pentru că iarna, iarna adevărată, definită prin ninsori metafizice şi nămeţi preistorici, acoperă cu un cearşaf alb, ca un semnal de armistiţiu, tot ce are urît o lume. Şi cum la noi totul e mizer, urît, păduchios, răpănos, iarna, iarna adevărată, ascunde mizeria cotidiană sub feeria de zăpădă.

La noi de mult nu mai e iarnă. E o prelungire agonică a toamnei adevărate, a toamnei româneşti, într-o vreme cu burniţă, ceaţă şi mîzgă.

Ce mai încolo şi-ncoace!

Timpul probabil ajuns la ATI!

Prin această toamnă merg eu de la Piaţa Victoriei la Piaţa Amzei. Am fost la Easybox din Piaţa Victoriei. Comand pentru Easybox şi pentru că e una dintre vicleniile prin care pot face cît de cît mişcare. Numai că, ajuns la locul cu pricina, îmi dau seama, după mai multe tentative eşuate de a accesa codul, că trebuie să merg în Piaţa Amzei. Cică acolo ar fi Easyboxul de unde va trebui să scot comanda mea deja plătită.

Zis şi făcut.

O iau în sus, spre Amzei, pe trotuarul din dreapta a ceea ce se numeşte Calea Victoriei, bulevardul vitrină al Capitalei.

O tristeţe. O tristeţe de moarte. Mai toţi poartă mască, de parcă tocmai acum ar fi ieşit dintr-o operaţie, la care au fost chirurgi. Fiecare prăvălie, indiferent de marfa desfăcută, şi-a deschis o terasă. Mesele sînt goale. Ploaia măruntă, de Rusie care a împotmolit în noroi superba maşinărie nemţească, sînt jilave. În picioare, doi inşi – un el şi o ea, nu amorezi, ci colegi de muncă – sorb cafele lungi din pahare de carton, ca şi cum ar vrea să se încălzească. Trec pe lîngă mine, dinspre Piaţa Victoriei, spre Piaţa Palatului, maşini în cîrduri. Cu servieta pe umăr şi umbrela în mîna dreaptă, aproape orb din cauza ochelarilor aburiţi de răsuflarea în mască, nu văd. Aud doar fîşîitul continuu, adormitor, al cauciucurilor de iarnă pe asfaltul de toamnă decăzută din drepturi.

 Pe dreapta se ridică Palatul Cantacuzino, zis oficial şi Enescu. De vreun an e în schele. Nu lucrează nimeni. Plouă mărunt peste copertina peronului.

Şi deodată, după legea memoriei involuntare, descoperite de Bergson, şi aplicate la literatură de Proust, îmi vin în minte, la vederea copertinei peronului, ultimele rînduri ale unui reportaj din 1945 despre vizita făcută de doi artişti sovietici lui George Enescu, care şedea în Palatul schelărit de azi. Nu-mi amintesc însă din ce publicaţie am decupat fragmentul. Ştiu însă unde să-l găsesc. Pentru completarea la Istoria literaturii proletcultiste, am studiat la un moment procesul fascinant de după 23 august 1944 de racordare a României la noua alianţă de securitate, cum s-ar fi numit azi Parteneriatul strategic cu Uniunea Sovietică. Teza acestui proces şi-a găsit concretizarea plastică în metafora Înlăturarea Zidului chinezesc. Zidul Chinezesc desemna zidul de neîncredere şi ostilitate din România ( nu însă şi din Rusia) ridicat – se zicea – de burghezo-moşierime după Revoluţia din octombrie 1917, „un zid de minciuni din România despre URSS”. Procesul de dărîmare a Zidului, proces îndrumat şi controlat de Moscova, a cuprins multe acţiuni ale perioadei – de la înfiinţarea ARLUS pînă la organizarea de vizite îndelungi în URSS ale intelectualilor români. Am depozitat notele ivite din studiul meu într-un folder aparte din Folderul care găzduieşte Istoria literaturii proletcultiste. Spre acest folder m-am îndreptat de cum am ajuns acasă după aventura navetei de la un Easybox la altul.

Am găsit aici un comentariu despre vizita în România a doi mari interpreţi sovietici – David Oistrach şi Lev Oborin, vizită relatată într-un reportaj din volumul „20 mai 1945. ARLUS. Activitatea în cifre şi imagini”, apărut la Imprimeriile Independenţa, 1945. Reproduc din textul alcătuit de mine pornind de la reportajul semnat de V. Cristian şi Andrei Tudor:

„Cei doi oaspeţi sovietici au asistat «la prima audiţie în România a „Simfoniei Leningradului” de Şostakovici.!»

Înainte de plecare, David Oistrach şi Lev Oborin au ţinut să-i facă o vizită lui George Enescu în Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.

David Oistrach adusese de la Moscova, drept cadou pentru George Enescu, «partitura Concertului de vioară şi orchestră de Haciaturian, dedicat lui Oistrach însuşi».

Reporterii, care i-au însoţit pe cei doi, scriu că David Oistrach «ne-a povestit cum a alergat o jumătate de zi prin magazinele bucureştene, în căutarea unui dar pentru maestrul Enescu.

În cele din urmă, alegerea lor s-a fixat asupra unei elegante mape de piele, în care au pus partitura Concertului de vioară şi orchestră de Haciaturian, dedicat lui Oistrach însuşi. Iar acesta, împreună cu pianistul Oborin, au pus, la rîndul lor, un cuvînt de omagiu pentru maestrul român.»

Fiind vorba de un reportaj deloc cunoscut despre George Enescu, cel din volumul ARLUS merită o mai mare atenţie decît cea reclamată de relaţia româno-sovietică în domeniul muzical:

«La orele 2, după un telefon prealabil, cei doi artişti, însoţiţi de doi prieteni, au pornit cu automobilul spre vila Enescu.

În clipa în care maşina intra în curtea palatului Cantacuzino, din fund, de la fereastra micii sale locuinţe a apărut capul maestrului şi mîna sa expresivă flutura un salut cordial de bun-venit. În clipa următoare, cînd maşina acosta la peronul vilei, George Enescu se afla acolo, ieşit întru întîmpinarea oaspeţilor. (...)

Convorbirea s-a angajat cu simplicitate. Oaspeţii şi-au manifestat uimirea faţă de neobişnuita putere de muncă a maestrului: concerte dirijate, concerte de vioară, şedinţe de muzică de cameră, munca de compozitor şi aceea de îndrumător al tinerei generaţii. Enescu primeşte cu seninătate aceste mărturii de admiraţie şi pare că ar voi să se scuze.

Gazda trece apoi la prezentarea persoanelor din camera de lucru: pianul, pupitrele şi fotoliile goale, aşteptînd parcă auditoriul. Doar pe unul din fotolii se mişcă cu eleganţă şi familiaritate o pisicuţă gri:

– Este doamna Cenuşie – o recomandă maestrul, plimbîndu-şi mîna fină pe arcul încordat al spinării ei catifelate –; de două săptămâni e prea fericită mamă, completează d-sa cu bonomie.»

Reportajul e un bun prilej pentru a afla că George Enescu se temea de zborul cu avionul:

«– Cînd plecaţi? – întrebă Maestrul.

– Mîine dimineaţă cu avionul, la Moscova.

Maestrul îşi exprimă îngrijorarea în termeni părinteşti:

– Mi-a fost frică întotdeauna de asemenea deplasări. De cîte ori prietenul meu Kreisler pleca cu avionul eram neliniştit pînă nu-l ştiam sosit la destinaţie.

Apoi, dîndu-şi seama că ar putea strecura un sentiment de îndoială în sufletul tinerilor săi colegi, d-sa, continuă cu certitudine şi fermitate:

– A, dar acum asemenea voiaje sînt sigure.»

Inedit rămîne şi momentul în care George Enescu le dă autografe celor doi oaspeţi:

«Apropiindu-se momentul plecării, cei doi artişti sovietici înmînară gazdei cîteva fotografii, în care figurau laolaltă. Afectuos, maestrul Enescu se pregăti să le scrie cîte un autograf, dar ezita: nu ştia în ce limbă să le scrie. În cele din urmă, se decise:

– Am să scriu în franţuzeşte, fiindcă e a doua mea limbă maternă.

Iată autografele, aşa cum au fost ele date:

„D-lui David Oistrach, artistul fenomenal şi colegul încîntător, cu toată admiraţia şi sentimentele mele cele mai calde.”

Iar celălalt:

«D-lui Lew Oborin, admirabilul artist, profundul muzician, omul încîntător, cu devotament fierbinte.»

Înmîndu-le fotografiile, Enescu adăogă:

– Sper că ne veţi mai face bucuria de a vă auzi.

– Oricînd sîntem gata – replică Oistrach – să facem un voiaj de la Moscova pentru a vă vedea.

– Chiar mîine – interveni Oborin – am fi gata să facem cu avionul un drum înapoi, pentru dvs.”

Finalul rămîne în Istorie printr-o secvenţă cu valoare de document, dacă ne gîndim şi la momentul vizitei – martie 1945:

„Cu aceasta, vizita a luat sfîrşit şi maestrul îşi conduse oaspeţii, cu aceiaşi atitudine afectuoasă şi prevenitoare, cu care îi primise. În tot timpul cît grupul oaspeţilor a străbătut curtea vilei, maestrul Enescu a rămas pe peron, de unde, cu mîna sa expresivă, flutura un salut şi o urare de drum bun colegilor săi sovietici. Nemişcat pe peron, maestrul era în atitudinea, atît de familiară publicului nostru: cu capul uşor înclinat într-o parte, ca sub povara unor gînduri, cu mîinile atîrnînd de-a lungul trupului, obosite parcă de munca îndelungată în slujba artei.

Aproape de poartă, David Oistrach întoarse capul şi înregistră această imagine: Iată pe Enescu...”

Da, Iată pe Enescu din 1945, anul în care România a intrat sub ruşi!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro