Ion Cristoiu: Griviţa ʼ33 – Diversiunea numită Complotul Moscovei

În chestiunea Mişcării de protest de la Griviţa, 1933, Istoriografia comunistă s-a concentrat aproape exclusiv pe noaptea de 15 spre 16 februarie 1933, încheiată cu un fapt incalificabil într-o ţară democratică: reprimarea sîngeroasă a unei mişcări muncitoreşti. În realitate, sub sintagma Evenimentele de la Griviţa din 1933 trebuie să aşezăm şi alte fapte: decizia Guvernului PNŢ Alexandru Vaida Voevod din 17 ianuarie 1933 de reducere cu 10-12%, pe o perioadă de trei luni – ianuarie, februarie, martie a salariilor tuturor bugetarilor cu excepţia magistraţilor şi militarilor; greva din 2 februarie 1933; negocierile dintre delegaţia muncitorilor şi Eduard Mirto, ministrul Comunicaţiilor, trecerea prin Parlament într-o noapte, cea de 3 spre 4 februarie 1933, de la ora 21 la 2 noaptea, a Legii stării de asediu; arestarea samavolnică, în noaptea de 14 spre 15 februarie 1933 a unor membri ai delegaţiei care negociase în 2 februarie cu Guvernul; greva cu ocuparea întreprinderii din ziua de 15 şi noaptea de 16 februarie, reprimarea sîngeroasă a greviştilor din dimineaţa lui 16 febuarie, şedinţa Parlamentului din 16 februarie 1933 dedicată evenimentelor.

Ca autor al unui studiu solid – Griviţa 33 – o diversiune a lui Carol al II-lea? – pot dovedi cu documente o concluzie capitală:
Revolta de la Griviţa a fost o mişcare de protest provocată de cauze socio-economice reale: de la măsurile de austeritate ale Guvernului, confruntat cu un deficit bugetar uriaş, pînă la corupţia înspăimîntătoare care domnea la nivelul conducerii Atelierelor şi al conducerii CFR.

Aşa cum arăta Pamfil Şeicaru în Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, în revoltă s-au implicat şi comuniştii de la Ateliere.
O implicare normală – aş spune – cîtă vreme Partidul Comunist Român era o formaţiune de Stînga, a cărei menire rămîne apărarea celor mulţi şi defavorizaţi. În nici un caz însă nu se poate spune că mişcările revendicative de la Griviţa au fost provocate de comunişti şi, cu atît mai puţin – organizate de aceştia.

Aşa cum arată parlamentarul Corneliu Zelea Codreanu în şedinţa din 16 februarie 1933 a Camerei Deputaţilor, cauzele revoltei au fost Foamea şi Nedreptatea.
Şi cu toate acestea, istoriografia comunistă a făcut din Griviţa 1933 un moment de glorie al luptei PCR în anii interbelici.
Astfel, dintr-o mişcare revendicativă firească a unor salariaţi, comuniştii au făcut ulterior o mişcare pusă la cale şi condusă de ei.

După decembrie 1989, s-a spus şi s-a scris că istoriografia comunistă şi-a asumat nu numai Griviţa 1933, dar şi Lupeni 1929 falsificînd istoria.
Nimic mai exagerat.
În confiscarea în folos propriu a revoltei de la Griviţa, comuniştii au primit un ajutor uriaş chiar de la Guvernul PNŢ din 1933.

Guvernul, dar şi o parte a clasei politice de la vremea respectivă , au preluat de la Armand Călinescu, subsecretar de Stat la Interne şi omul Camarilei în PNŢ, teza potrivit căreia grevele din 2 şi 15 februarie de la Griviţa, tulburările sociale de la finele lui ianuarie de la Ploieşti, sunt expresia unui Complot prin care comuniştii, la ordinul Moscovei, urmăreau să producă o Revoluţie bolşevică în România.

În bătălia sa pentru a convinge pe unii lideri PNŢ, Guvernul şi Parlamentul, că muncitorii nu s-au revoltat, pentru că o duceau greu şi, în plus, vedeau matrapazlîcurile celor din conducerea Atelierelor, Armand Călinescu a fost sprijinit de Siguranţă care a servit opiniei publice, prin aşa-zise scurgeri de informaţii în ziare precum Curentul şi Cuvîntul, gogoşi despre aşa-zise grupări de spioni sovietici descoperiţi la Poştă, despre atentate puse la cale împotriva politicienilor.

În numele Pericolului Comunist s-a proclamat Starea de asediu (ceea ce a însemnat abolirea drepturilor cetăţeneşti) şi s-a trecut la reprimea sîngeroasă a revoltei.
Famelicul PCR, un simplu birou de schimb al Moscovei la Bucureşti, s-a trezit astfel binecuvîntat cu o ipostază la care nici nu visa.
Cea de forţă în stare să pună la cale o mişcare revoluţionară ce n-a putut fi stăvilită decît prin Proclamarea Stării de asediu, intervenţia Armatei şi împuşcării greviştilor.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro