Ion Cristoiu: „Îl întîlneşti pe Caragiale în discursuri, în declaraţii, în proiecte, în presă, în literatură, pretutindeni unde se scrie şi se grăieşte”

Pentru că n-am chef de textul zilnic de pe cristoiublog.ro (niciodată n-o să pricep de ce duminica sînt golit de inspiraţie), trag la xerox, în vederea OCR-izării, tableta de răsunet a lui Arghezi Oamenii lui Caragiale, apărută în Revista Fundaţiilor Regale, nr.1, ianuarie 1946. Cînd spun, de răsunet, mă refer la contextul lui ianuarie 1946. Textul intră imediat în maşinăria obsedant denunţată de Arghezi a interpretării simplificatoare în spaţiul bătăliei politice înverşunate între 1945-1947, între partidele istorice, încă iluzionate că vin americanii, şi PCR, care ştia sigur că nu vin, cîtă vreme veniseră deja ruşii. Dreptatea şi Liberalul iau tableta şi o folosesc drept denunţare de către scriitor a vremurile comuniste, oamenii lui Caragiale fiind liderii Coaliţiei de guvernare, în frunte cu şefii comunişti.

Amintindu-mi c-am scris despre utilizarea lui Arghezi în bătălia angajată împotriva PCR şi a Guvernului Groza, merg la folderul cu Istoria literaturii proletcultiste şi găsesc primul capitol Schimbarea faţă de Arghezi, demonstraţie a subsemnatului, pe vremea comunismului, valabilă şi azi, a drumului fără întoarcere, către divorţul dintre PCR şi Arghezi în conjunctura aparte a anilor 1946-1947. Scrisesem în acest capitol că una dintre cauzele despărţirii stă în manipularea textului arghezian din RFR şi din Adevărul de către Dreptatea şi Liberalul ca produsul unui scriitor liber, independent, spre deosebire de Sadoveanu, Camil Petrescu, George Călinescu, taxaţi drept colaboraţionişti. Un exemplu dat de mine de folosire a lui Arghezi trimite la tableta Oamenii lui Caragiale. Am găsit fragmentul din Istorie şi-l reproduc aici:

„Cîtva timp mai înainte, în 7 martie 1946, Dreptatea reluase pe prima pagină articolul lui Arghezi «Oamenii lui Caragiale» din Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, ianuarie 1946. Evident nu pentru frumuseţea lui literară, ci pentru aceste accente polemice:

«Din ce în ce mai actual Caragiale (...). În absenţa unui control public şi a unei critici care nu poate decît să aplaude şi să admire, ciracii lui se lasă în voia focului sacru, nemaifiind stingheriţi de nici o teamă şi siguri că tot ce spun şi fac se bucură de nemurire».”
Cînd am scris Istoria eram convins că tableta lui Arghezi se definea prin neutralitate, deşi publicarea în RFR, revista Grevistului Mihai I, ar fi trebuit să mă tragă de mînecă. Era însă şi un alt argument pentru această teză, unul pe care evitasem să-l fac public la vremea respectivă, dar de care eram convins:

Comuniştii nu erau caragialieni în discursurile lor, pentru că dincolo de ele se ascundea lumea lui Shakespeare.

Nu erau caragialieni, erau neliniştitori.

Acum însă, recitind-o, descopăr aluzii străvezii la comunişti, întărite şi de adevărul că Arghezi nu protestează împotriva manipulării de către Dreptatea şi Liberalul, dimpotrivă îi place chestia asta.

După ce mi l-a trimis bătut dactilografa, îl redau aici:

„Oamenii lui Caragiale

Din ce în ce mai actual, Caragiale. El nu a copiat viaţa şi limbajul unui timp trăit, el a creat anticipat schema unei societăţi în înfiripare. Tiparele lui cu serii imense de personaje după cîteva modele, atît de noi încît par inventate de el. Epoca e a lui şi cum durează de o bună bucată de timp şi prieşte tot mai mult înmulţirii exemplarelor în carne şi oase, ea nu pare să sfîrşească aşa de curînd şi merită cîte o menţiune, verificînd din cînd în cînd puterea scriitorului de a face, ca Dumnezeu, oameni cu niţel noroi.

Îl întîlneşti pe Caragiale în discursuri, în declaraţii, în proiecte, în presă, în literatură, pretutindeni unde se scrie şi se grăieşte, prezent şi la catedră. În absenţa unui control public şi a unei critici care nu poate decît să aplaude şi să admire, ciracii lui se lasă în voia focului sacru nemaifiind stingheriţi de nici o teamă şi siguri că tot ce spun şi fac se bucură de nemurire.

Dacă i-ai striga pe numele lor adevărat, în mijlocul elocinţei: Agamiţă! Trahanache! ei s-ar simţi ofensaţi şi n-ai scăpa cu una, cu două, de rigurosul lor spirit de răzbunare. Lumea îi aude, îi ştie, înghite conferinţa sau discursul, zîmbeşte şi ţine minte, pentru că impresiile nu se mai uită şi episoadele grase fac plăcere să fie povestite în onoarea lui Păcală şi a interpretului formelor lui variate.

Comicul bun nu e atît al umorului cît al genului serios şi grav, care oferă cele mai izbutite mostre de literatură specială: comicul tragic. Prostul dă naştere hazului candid, veseliei nevinovate, ilarităţii naive, cu efecte, desigur, originale, dar el e întrecut de rîvna neobosită de factotum a varietăţii lui cu veleităţi, cretinul pseudocultivat sau ţîcnit. De opiniune activă şi exhibiţionistă, el are o judecată şi o sentinţă pentru toate cazurile imaginabile, gata să dea soluţii de grotesc cu atît mai definitive cu cît nu admite obiecţii şi discuţii.

Cine nu e de părerea mea îl ia mama dracului!...

Tot ce suflă e de părerea lui, înfricoşat de această mamă.

E un mare noroc că imbecilul serios nu capătă niciodată puterea la care consimte că are dreptul, căci ar depăşi toate limitele umorului, şi din Caragiale ar intra de-a dreptul în personajul dublu al lui Claudiu şi Neron şi s-ar plimba cu luntrea, ca să se răcorească, pe o baltă, care şi-ar primi alimentarea cu lichid de la o sută de ghilotine în funcţiune permanentă jur-împrejur, amestecate cu sîngele maică-sii, al copiilor şi nepoţilor lui.

În fond, Caragiale a fost un creator trist.”

Care sînt aluziile?

Multe.

Mă mulţumesc să semnalez doar cîteva:

a. „El nu a copiat viaţa şi limbajul unui timp trăit, el a creat anticipat schema unei societăţi în înfiripare.”

Se înfiripa la vremea tabletei lui Arghezi societatea nouă, propusă şi promisă de comunişti. Asta-l face valabil pe Caragiale şi pentru postdecembrism, definit prin eterna înfiripare a unei societăţi care nu se mai dezvoltă: a rămas la o copilărie în care creşte într-una fără a se maturiza.

b. „În absenţa unui control public şi a unei critici care nu poate decît să aplaude şi să admire, ciracii lui se lasă în voia focului sacru nemaifiind stingheriţi de nici o teamă şi siguri că tot ce spun şi fac se bucură de nemurire”.

De absenţa unui control public profitau comuniştii, apăraţi de cenzura impusă în numele Convenţiei de Armistiţiu.

c. „De opiniune activă şi exhibiţionistă, el are o judecată şi o sentinţă pentru toate cazurile imaginabile, gata să dea soluţii de grotesc cu atît mai definitive cu cît nu admite obiecţii şi discuţii.

Cine nu e de părerea mea îl ia mama dracului!...

Tot ce suflă e de părerea lui, înfricoşat de această mamă.”

Dogmatici, impunînd fără să discute, intoleranţi pînă şi la nuanţe erau doar comuniştii, parveniţi la putere şi prin asta dispunînd de mijloacele de băgare a pumnului în gură.

d. „E un mare noroc că imbecilul serios nu capătă niciodată puterea la care consimte că are dreptul, căci ar depăşi toate limitele umorului, şi din Caragiale ar intra de-a dreptul în personajul dublu al lui Claudiu şi Neron şi s-ar plimba cu luntrea, ca să se răcorească, pe o baltă, care şi-ar primi alimentarea cu lichid de la o sută de ghilotine în funcţiune permanentă jur-împrejur, amestecate cu sîngele maică-sii, al copiilor şi nepoţilor lui.

În fond, Caragiale a fost un creator trist.”

Dacă e vorba de comunişti, Arghezi se înşela amarnic.

Deocamdată, comuniştii n-au puterea la care cred că au dreptul. N-au cum, aşadar, transpune în practică spusele de la tribună. Nu va trece mult şi vor avea puterea. Atunci va simţi pe pielea lui Arghezi ce înseamnă imbecilul pricopsit cu puterea de a-şi transpune în viaţă neroziile doar spuse la început.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro