Ion Cristoiu: În cazul Elenei Ceauşescu putem vorbi de un dublu Cult al Personalităţii

1. Despre Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu s-a scris mult după decembrie 1989. Despre Cultul Tovarăşei nu s-a scris aproape de loc. E păcat, deoarece Cultul Tovarăşei a avut anumite specificităţi. A fost vorba de un dublu Cult al Personalităţii. Ca Tovarăşă de viaţă a lui Nicolae Ceauşescu în cadrul Cultului Personalităţii lui Nicolae Ceauşescu. Ca personalitate în cadrul Cultului Personalităţii dedicat exclusiv Elenei Ceauşescu. Pe măsura înaintării în vîrstă a lui Nicolae Ceauşescu ia amploare şi Cultul Personalităţii Elenei Ceauşescu. 7 ianuarie, ziua de naştere a Elenei Ceauşescu, devine o Sărbătoare de proporţii naţionale. În cadrul Cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu, Elena Ceauşescu apare prin obligativitatea menţionării numelui ei – cu sau fără precizarea de soţie – în al doilea rînd, după numele lui Nicolae Ceauşescu.

Ca subiect de Cult propriu, Elena Ceauşescu primeşte elogii ca:

Om de ştiinţă (Savant de renume mondial), Exemplu de afirmare a Femeii în socialism, Mamă (nu prea des) şi Îndrumătoare a copiilor din ţară (în postura de Mamă simbolică).

La Cultul personalităţii Elenei Ceauşescu – Savant de renume mondial – au contribuit cu deosebire Academiile şi Instituţiile de Învăţămînt superior din străinătate prin acordarea titlului de Doctor Honoris Causa. Alături de lucrările ei (tipărite cu banii Securităţii, dar şi în semn de politeţe diplomatică) titlurile ştiinţifice acordate de instituţii prestigioase au hrănit în România una dintre principalele componente ale Cultului dedicat Elenei Ceauşescu:

Cel de Savant de renume mondial.

2. Octavian Goga despre rolul presei în destinul unei naţiuni. Fragment desprins din Discursul ţinut la Sărbătorirea lui Stelian Popescu la Arenele Romane, 11 octombrie 1936:

„Cine nu-şi dă seama de rostul presei în palpitarea largă a sufletului unui neam, cu deosebire în perioada lui de creştere şi consolidare? Cine nu ştie din istorie că drumul marilor adevăruri înainte de-a fi stropit cu sînge a fost însemnat cu rîuri de cerneală? Gazeta e totdeauna trîmbiţa deşteptării unui popor, iar gazetarul un glas smuls din clocotul colectiv, un receptacul şi în acelaş timp un radiator pe seama celor mulţi. Toată desfăşurarea luptei de fiecare zi pentru crearea României moderne e prinsă în coloanele gazetelor noastre. Organele de publicitate au fost cetăţi de apărare naţională. De-acolo s-au pornit lozinci salvatoare, de-acolo s-au strivit uneltiri vrăjmaşe, urmărindu-se necontenit visul unei biruinţi. Aceasta e tradiţia nobilă a trecutului românesc.”

3. În Stat şi literatură, din Epoca, 25 octombrie 1896, Caragiale nota:

„O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decît o strînsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă. Această strînsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gîndire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bîlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bîlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămînă şi să folosească şi altora decît acelor ce le-au ridicat”.

Caragiale scria aceste rînduri înainte de 1900, valabile pentru tranziţia tranziţiei de la işlic la pantalon, de la bărbi boiereşti la cravate europeneşti. Rînduri valabile şi pentru anii de după 1989. Ai tranziţiei de la tovarăşe la domn, de la girofarul lui Ceauşescu la girofarurile noilor îmbogăţiţi.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro