Intrînd prin librăriile din Italia, ca să caut ghiduri ale Italiei de Nord în franceză sau în engleză, treabă zadarnică, evident, am descoperit, în locurile dedicate noutăţilor, o carte semnată de Vasili Grossman, Stalingrado. Apărută anul acesta (aprilie 2022, în plin Război Rusia – Ucraina) la editura Adelphi, colecţia Biblioteca Adelphi 731, cartea are trecut pe copertă numele lui Grossman ca fiind Vasilij Grossman, deasupra unei fotografii înfăţişînd un soldat al Armatei Roşii agitînd de la balconul unei clădiri din Stalingrad un drapel roşu.

Cel puţin printre români sînt doctor în materie de Vasili Grossman, acest mare scriitor, de talia lui Tolstoi, care a făcut războiul ca ziarist de front în linia întîi, trimiţînd aproape zilnic ziarului Krasnaia Zvezda (Steaua Roşie), cotidianul Armatei Roşii, pentru Stalin mai important decît Pravda ( corespondenţele lui Grossman, de mare succes pe front, pentru că erau scrise de la faţa locului şi nu din birouri, erau citite în şpalt de Stalin), reportaje din infernul de la Stalingrad. Nu ţin minte ca el să fi scris vreo carte de reportaje despre Stalingrad. Din italiană nu-mi pot da seama, din simpla răsfoire a cărţii, despre ce e vorba. Presupun, întîlnind-o pînă şi la librăria de pe aeroportul din Bergamo, că un editor rus a strîns într-un volum corespondenţele publicate de Grossman în Krasnaia Zvezda.

Stalingrado ar fi astfel traducerea în italiană a cărţii din Rusia.

De cum am ajuns acasă, la Bucureşti, m-am apucat de investigat.

Corespondenţele lui Grossman au fost publicate în 2018, în spaniolă, la Galaxia Gutenberg, S.L. sub titlul Stalingrado. Cronicas desde el frente de batalla (Stalingrad: Cronicile din prima linie a bătăliei). Textul de prezentare a cărţii sună astfel:

„Puţine bătălii au fost la fel de decisive pentru istoria omenirii ca bătălia de la Stalingrad. Şi puţini au avut un martor de primă linie de calitatea umană şi literară a lui Vasily Grossman. Autorul romanului de neuitat Viaţă şi destin a fost un corespondent de război cu armata sovietică în timpul celui de-al doilea război mondial şi nimeni ca el nu a reuşit să surprindă ceea ce s-a întîmplat în timpul bătăliei de la Stalingrad. Textele care compun acest volum, extrase din cartea Anii de război, narează experienţa autorului său în faţa Stalingradului, de la sosirea grosului trupelor sovietice în oraş în primele zile ale lunii septembrie 1942 pînă în decembrie 1942, cînd bătălia începe să se mişte clar din partea sovietică.

Citite astăzi, la 75 de ani de la sfîrşitul bătăliei, cronicile lui Vasily Grossman arată ce poate face numai marea literatură:

Cum istoria, dincolo de figuri şi cronologia evenimentelor, este întruchipată în mii de destine individuale, de oameni concreţi, soldaţi şi civili, femei şi bărbaţi, tineri şi bătrîni, şi astfel ne permite să înţelegem intimitatea fiinţei umane în faţa celor mai extreme experienţe.”

Cartea din librăriile italiene purtînd titlul Stalingrado are 883 de pagini. Cea apărută în Spania are doar 138. E vorba, aşadar, de o carte diferită de culegerile de reportaje trimis de Vasili Grossman din prima linie a frontului. Nu ştiu însă ca Grossman să fi scris un roman despre Stalingrad.

De pe Amazon.it nu-mi pot da seama despre ce carte e vorba. Textul de prezentare e următorul:

„Cînd Piotr Vavilov, într-o zi din 1942, a văzut-o pe tînăra postăriţă traversînd drumul cu o bucată de hîrtie în mînă, îndreptatîndu-se direct spre casa lui, a simţit o apăsare în inimă. Ştia că armata îi cheamă pe rezervişti. La 29 aprilie, la Salzburg, în cea de-a unsprezecea întîlnire a lor, Hitler şi Mussolini au stabilit:

Lovitura care trebuie să fie aplicată Rusiei trebuie să fie «imensă, extraordinară şi definitivă».

Vavilov priveşte deja cu regret la izba şi la viaţa sa, deşi foarte grea, şi cu nelinişte la separarea de soţia şi copiii săi: «nu a simţit cu mintea sau cu gîndul, ci cu ochii, pielea şi oasele, toată puterea malefică a unui vîrtej crud care nu-i păsa deloc de el, de ceea ce el iubea şi dorea. El a încercat oroarea pe care o bucată de lemn trebuie să o simtă atunci cînd dintr-o dată înţelege că nu alunecă de-a lungul unor maluri mai mult sau mai puţin înalte şi împădurite din propria voinţă, ci pentru că este împins de forţa impetuoasă şi de neoprit a apei». Este fluviul Istoriei, care este pe cale să inunde şi să copleşească totul şi pe toată lumea: Pe el, Vavilov, familia sa şi familia Şapoşnikov, – strînsă într-un apartament din Stalingrad pentru ceea ce ar putea fi «ultima lor întîlnire» –, şi alte personaje de neuitat ale acestui roman fără margini, unde puteţi respira aerul marilor epopei.... Şi dacă Grossman a fost numit «Tolstoi al Uniunii Sovietice», acum putem adăuga în cele din urmă că «Stalingrad», împreună cu Viaţă şi destin, este al său «Război şi pace».”

După o întreagă aventură detectivistică îmi dau seama că prin Staligrado din librăriile italiene se înţelege romanul Pentru o cauză dreaptă, publicat de Vasili Grossman în 1954, tradus la noi 1957. Romanul e socotit în Occident ca fiind primul volum dintr-o operă care cuprinde ca un volum doi celebrul Viaţă şi destin. Sub acest semn Pentru o cauză dreaptă a fost publicat în Occident sub titlul Stalingrad, în 2018 şi 2019, cu prilejul Bătăliei de la Stalingrad.

 Varianta italiană a apărut însă în aprilie 2022. În plin Război ruso- ucrainean şi, evident, în plină rusofobie occidentală. Chiar dacă a fost scris de Vasili Grossman, un preferat al presei occidentale , care s-a străduit să-l înlocuiască astfel pe Soljeniţîn, prea slavofil, totuşi Stalingrad, apărut iniţial sub titlul Pentru o cauză dreaptă, în 1954, rămîne cartea unui scriitor rus. Compararea ei cu legendara Război şi pace adînceşte caracterul rusesc. Război şi pace rămîne cartea unui rus credincios tezei că Rusia nu e Rusia, ci Măreaţa Rusie. Cum de a apărut în aprilie 2002 în Italia un roman despre eroismul soldatului rus, fie acest eroism manifestat în lupta cu Hitlerismul? Am vrut să văd ce s-a scris în presa italiană despre această apariţie. Am rămas mai mult decît surprins că primirea a fost călduroasă. Iată cum sună cîteva titluri:

„«Stalingrado» di Vasilij Grossman: in prima linea tra i demoni del Novecento («Stalingrad» de Vasili Grossman: în prima linie printre demonii anilor 1900)” (La Republicca); „Stalingrado’ di Vasilij Grossman e il paradosso dei due avversari figli della stessa madre (Stalingrad de Vasili Grossman şi paradoxul celor doi fii adversari din aceeaşi mamă”. (Ilfattoquotidiano.it); „Il gorgo crudele della storia: «Stalingrado» di Vasilij Grossman” (Vîrtejul crud al istoriei: Stalingrad de Vasili Grossman) (CriticaLetteraria); „Vita e destino di un capolavoro / Stalingrado di Vasilij Grossman” (Viaţa şi destinul unei capodopere / Stalingrad de Vasili Grossman (doppoziero.com); „Scelti per voi. Stalingrado di Vasilij Grossman.” (Ales pentru voi. Stalingrad de Vasili Grossman) (maremosso. lafeltrinelli.it); „Nella Stalingrado di Grossman troviamo l’orrore di ogni guerra” (În Stalingradul lui Vasilii Grossman găsim ororile fiecărui război (vvenire.it); Grossman, attualità della guerra (Nazione Indiana).

Referirile la Războiul din Ucraina nu lipsesc. Sînt însă complexe, subtile, păstrate în hotarele criticii literare. Iată cîteva exemple:

„Nu lipsesc momentele de emoţie pură şi simplă, foarte actuale în lumina evenimentelor care bulversează Ucraina în aceste zile. Scena în care educatorul unui orfelinat vorbeşte despre copiii aflaţi sub protecţia ei, care au cele mai disparate origini, nu poate să nu ne facă să reflectăm: «Printre altele, războiul m-a adus aici o jumătate internaţională. Înainte de a avea doar ruşi, acum vin la mine din Ucraina şi Belarus, am ţigani şi moldoveni, îi am din toate mediile, pe scurt. Şi eu unul sunt uimit de cum se înţeleg, cum se simt toţi la fel. Dacă se întîmplă să se certe, este pentru că sunt copii. Se luptă cînd joacă fotbal, dar la fel şi adulţii. Şi sunt foarte apropiaţi: ruşi, ucraineni, armeni, belaruşi – sunt o familie...»” (Roberta Frigeni, Scelti per voi, Stalingrado di Vasilij Grossman, maremosso. lafeltrinelli.it).

„Volvograd: aşa a redenumit Nikita Hruşciov Stalingradul, în omagiu adus rîului în ale cărui ape curge sînge rusesc. Cu mulţi ani în urmă, pe treptele lui Mamajev Kurgan, statuia gigantică simbolizînd victoria sovietică împotriva naziştilor, am întîlnit privirea lui Ivan, plecînd în Cecenia. Mi-am imaginat că ar putea fi un obiector de conştiinţă, un pacifist radical, incapabil să-i omoare pe civilii ascunşi în Groznyj şi, prin urmare, gata să înfrunte celula închisorii pentru a nu renunţa la idealurile sale. Dacă întîmplător, în aceste zile dramatice, s-ar întîmpla să văd fantoma acelui tînăr recrut, de data aceasta în drum spre Kiev, în acelaşi loc, aş gîndi acelaşi lucru.

Dar astăzi nu mai trebuie să mă îmbarc, aşa cum am făcut atunci, pe vechiul Tupolev 134 pentru a mă întoarce în oraşul distrus şi reconstruit, unde Secera şi Ciocanul au bătut în cuie svastica pentru totdeauna. Îmi era suficient să citesc Stalingrad de Vasilij Semenovic Grossman, publicat în 1954 sub titlul, nedorit de autor, Pentru o cauză dreaptă. O carte a cărei traducere italiană, tocmai finalizată de Claudia Zanghetti pentru Adelphi, o aşteptam de mult, chiar dacă versiunile în engleză şi franceză existau deja.”

(Eraldo Affinati, „Stalingrado” di Vasilij Grossman: in prima linea tra i demoni del Novecento, La Repubblica)

„Din cele aproape nouă sute de pagini din care este compusă Stalingrad de Vasili Grossman (Adelphi, paginile 884, euro 28), ceea ce poate cel mai mult impresionează şi loveşte în inimă ca un pumn este sentimentul de actualitate ireală, dar evidentă a acestui puternic cadru istoric. Citim despre asediul Stalingradului, cea mai flagrantă şi mortală înfrîngere a axei germano-italiene în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; o tragedie a războiului îndepărtată în timp, dar al cărei miros arid de moarte, precum şi consecinţa fără sens a dezlănţuitului, durabilului şi nesfîrşitului conflict, coincid cu senzaţiile contemporane de astăzi: actuale într-un manieră întunecată şi incontestabilă. Bătălia furioasă dezlănţuită împotriva oraşului Stalingrad, acel asediu care în mintea lui Hitler şi Mussolini ar fi trebuit să fie "imens, teribil şi definitiv" şi unde au găsit, în schimb, o rezistenţă extraordinară a locuitorilor ruşi, victorioşi în respingerea invadatorilor, formulate şi poziţionate diferit, ne aminteşte într-un mod dramatic de ororile războiului la care de săptămîni întregi am asistat cufundaţi în navigarea pe net pe computerele noastre, în ziarele citirea şi ştirile vizionate. Aici, datorită prozei grandioasei a scriitorului Grossman (tradusă într-o limbă italiană fluidă şi deosebit de exactă de către traducătoarea Claudia Zonghetti, deja o interpretă preţioasă a celeilalte capodopere a lui Grossman, Viaţaăşi destin, Adelphi 2008) cunoaştem războiul nu prin imagini, ci mai degrabă citind un roman, un mare roman. Cu toate acestea, angoasa şi durerea consternată pe care paginile sale o depun în noi sunt, în mod paradoxal şi fără îndoială, apropiate de acele emoţii angoase care timp de săptămîni întregi ne-au cuprins percepţiile: ale noastre de astăzi, despre vieţile noastre, ale cetăţenilor Occidentului în primăvara anului 2022 al secolului XXI.”( Lisa Ginzburg, Grossman, attualità della guerra, Nazione Indiana)

Şi, totuşi, Războiul din Ucraina şi-a spus cuvîntul în conţinutul acestor cronici. Nici una dintre ele nu se referă la unul dintre cele mai cumplite drame din viaţa lui Vasili Grossman, transpusă literar în Viaţă şi destin:

După eliberarea Kievului, Grossman merge în oraşul natal, Berdichev, din Ucraina. Aici el descoperă că maică-sa (evreică) se numărase printre cei 35 de mii de evrei şi de prizonieri ruşi exterminaţi de fasciştii nemţi şi fasciştii ucraineni. Constatarea că ucrainenii fuseseră parteneri ai nemţilor la un masacru antisemit de asemenea proporţii a adîncit lovitura sufletească primită de Vasili Grossman care şi-a reproşat toată viaţa că nu şi-a adus mama la Moscova înainte de intrarea nemţilor în Berdichev.

Toate biografiile lui Grossman apărute în presa occidentală cuprind acest important fapt de viaţă.

Normal era să-l reamintească şi cronicile italiene la Stalingrado.

Mai ales că Vasili Grossman e scriitor evreu din Ucraina care a scris, evident, în limba rusă.

Cum să îndrăznească însă un publicist italian să reamintească adevărul că în multe locuri ucrainenii au fost mai răi cu evreii şi cu ruşii decît nemţii?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro