Ion Cristoiu: În urmă cu un secol şi ceva Caragiale a prevăzut telenovelizarea Presei occidentale de azi

Cînd am scris Radiografia ştirilor din surse, un eseu despre nemuritorul Caracudi al lui Caragiale, am pus accentul pe relaţia dintre cititor şi gazeta Revolta naţională care publica ştiri născocite pe bancă în Cişmigiu.

S-ar putea explica, mai greu, ceea ce se întîmplă, din clipa cînd maşinăria de născocit ştiri se pune în mişcare:

„Şi în adevăr, pe fiece zi reporterul a mers progresînd, aşa încît, în scurt timp, «Revolta», compromisă oarecum în ultimele două săptămîni, se ridică la vechiul ei nivel de popularitate, ba chiar mai sus. Niciodată atîta succes... Bravul meu Caracudi!”

Care sînt dedesubturile succesului?

O întrebare pe care ne-o punem imediat noi, atît producătorii, cît şi consumatorii de ziare de azi.

Pentru că, formaţi la şcoala ştirilor ce trebuie verificate din trei surse, admitem cu greu că o gazetă poate avea un succes fantastic cu informaţii inventate în Cişmigiu.

Un răspuns cît de cît acceptabil îl putem afla din explorarea ştirilor inventate de Caracudi şi tipărite de Revolta naţională.

Un exemplu de astfel de ştiri ni-l oferă însuşi Caragiale:

„«Putem spune, din sorginte autorizată, că ieri s-a petrecut la palat o scenă, care caracterizează situaţiunea întreagă ca imposibilă de susţinut. Guvernul e pe ducă. La ediţia de seară amănunte».

Apoi, la ediţia de seară:

«Se ştie că Regele de mult îşi dă seama de starea nenorocită în care a ajuns ţara, şi nu pierde nici o ocazie pentru a-şi manifesta nemulţumirea faţă cu guvernul vizirului. Regele pîndea de mult momentul cînd să spună verde şefului colectivităţii ce crede despre această politică descreierată. Astfel, ieri, cînd vizirul a mers la obicinuita audienţă, Regele s-a închis cu dînsul în cabinetul de lucru, luînd cele mai stricte precauţiuni a nu fi auzit de nimeni, şi i-a tras vizirului o săpuneală numărul unu, făcînd critica amănunţită şi foarte aspră a acestei politice, care consistă în a tolera «jafuri, asasinate şi procese scandaloase», după propria expresie a vizirului.

Tot timpul, vizirul a tăcut cu ochii în pămînt, galben la faţă ca un cadavru.

La sfîrşit, Regele, arătînd că situaţia a devenit intolerabilă pentru ţară şi pentru Coroană, a spus răspicat:

– Nu mai merge, domnilor, nu mai merge!

S-a observat chiar de servitori aerul plouat al vizirului la ieşirea din palat»”.

Deşi inventată, ştirea înregistrează un succes colosal. Ce mai încolo şi încoace, o veritabilă lovitură de presă:

„De prisos a mai spune ce succes a avut gazeta noastră seara. Ediţia pentru capitală s-a epuizat în cîteva momente, aşa că am fost siliţi să tragem încă o mie de exemplare (încă trei, am spus noi a doua zi)”.

Seria dedicată scenelor dintre premierul Ion C. Brătianu, cunoscut în epocă sub porecla de Vizirul, şi Regele Carol I, continuă cu o altă ştire, fabricată tot în Cişmigiu:

„«Am dat aseară o informaţiune relativă la scena petrecută ieri, la palat între Suveran şi vizirul. Astăzi sîntem în poziţiune a da, din acelaşi izvor autorizat, amănunte asupra urmării acelei scene, cari stau în legătură cu zgomotele înregistrate de noi despre o iminentă criză ministerială.

Astăzi, vizirul, cu aerul foarte abătut, a urcat treptele palatului pe la 9 dim. Regele l-a făcut s-aştepte mai mult de o jumătate de oră în anticameră. În vremea aceasta, servitorii şi ofiţerii de serviciu au obervat că vizirul ofta adînc, gîndindu-se la frumoasele zile de la Aranjuez, cînd tăia şi spînzura, bucurîndu-se de încrederea fără margini a Suveranului, care acuma, domirit – mieux vaut tard que jamais – îi întoarce spatele ca unui lacheu, de serviciile căruia stăpînul este absolut nemulţumit, şi pe care vrea să-l dea afară, ca pe orice lacheu netrebnic.

În fine, Suveranul, primind pe vizir în cabinetul de lucru, i-a repetat aceleaşi imputări, asupra intolerabilei situaţiuni. Vizirul, tremurînd şi cu glasul plin de lacrimi, a zis:

– Atunci, Sire, nu mai rămîne alta de făcut decît...

– Decît? a întrebat Suveranul.

– Decît...

Şi neputînd pronunţa cuvintele: «... să-mi dau demisia şi să mă retrag în viaţa privată...”, s-a pornit pe plîns, ca o babă bătrînă copleşită de parapon.

Precum se vede, zilele politicei de jafuri, asasinate şi procese scandaloase sînt numărate. Nu mai va fi vorba de astă dată de o remaniere ministerială parţială, de o cîrpeală după cunoscuta sintagmă vizirială, ci de prăbuşirea completă a şandramalei colectiviste»”.

Schiţa Reportaj, tipărită în 1899, nu poate fi înţeleasă fără o descifrare a realităţilor la care se referă.

Autorul o situează „acu vreo cincisprezece ani, pe vremea cabinetului Brătianu!” Asta înseamnă prin 1883-1884. Dar şi fără această precizare, din conţinutul informaţiilor aduse ziarului de către Caracudi, ne-am putea da seama că acţiunea se petrece în ultimii ani ai uneia dintre cele mai lungi guvernări din istoria modernă a României: cea liberală, începută în 24 iulie 1876 şi încheiată în 20 martie 1888. Cu excepţia unei perioade scurte de timp (cea a lui Dumitru C. Brătianu, 10 aprilie – 8 iunie 1881), un soi de interimat al fratelui, şeful executivului a fost Ion C. Brătianu, poreclit pentru puterea deţinută Vizirul.

Cu excepţia colaborării la Timpul, Caragiale n-a făcut, ca gazetar, opoziţie guvernării liberale. Revolta naţională e, aşadar, un titlu fictiv, nu întîmplător ales. În 1884, cînd s-ar putea petrece acţiunea, exasperarea Opoziţiei, exclusă de la masa Puterii ani întregi, atinsese revolta.

Neputincioasă în a răsturna prin vot cabinetul Brătianu, Opoziţia – atît din presă, cît şi din politică – îşi îndreaptă privirile spre Rege.

Prin Constituţie, Regele era cel care făcea şi desfăcea guverne. Carol I avea puterea de a înlătura un prim-ministru în exerciţiu şi de a chema un altul, dintre şefii de partide din Opoziţie, însărcinîndu-l cu formarea unui nou executiv şi, automat, cu organizarea alegerilor. Cine avea guvernul – vorba lui P.P. Carp – avea şi victoria în alegeri, astfel că Regele aducea şi alunga de la putere pe cine voia el. Astfel, se explică de ce întreaga clasă politică pîndea fiecare amănunt din relaţia Rege-Premier. O încruntare regală, fie şi în deschiderea unui strănut, stîrnea nelinişti în cluburile formaţiunii de la Putere şi beţii în cele ale formaţiunilor din Opoziţie. Se înţelege astfel că ştirile cele mai căutate, mai ales de politicieni şi de electoratul din Opoziţie erau cele privind relaţia Carol I – Ion C. Brătianu, zis Vizirul.

Pe realitatea asta mizează Caracudi cînd născoceşte ştirile în Cişmigiu. Orice informaţie despre relaţia dintre Suveran şi Vizir, se va citi cu sufletul la gură.

Revolta naţională – ţine să precizeze Caragiale încă din debutul schiţei – e o gazetă de „crîncenă opoziţie”.

Deja din mai mult decît familiara scenă a lecturii „Vocii patriotului naţional” din O noapte furtunoasă, ştim că în lumea lui Caragiale, care e lumea etern românească, presa se citeşte nu pentru a cunoaşte alte opinii sau a afla informaţii obiective, ci pentru a-ţi confirma punctele de vedere şi, mai ales, pentru a găsi în realitate aşteptările tale. Cei doi – Ipingescu şi Jupîn Dumitrache – sînt chibiţi electorali ai Liberalilor, aflaţi în Opoziţie la vremea guvernării Conservatoare. Ei parcurg însă textele abracadabrante ale lui Rică Venturiano cu strălucită plăcere - deşi nu pricep o iotă- pentru că-şi regăsesc în ele poziţiile politice.

Deoarece Revolta naţională era o publicaţie de Opoziţie în perioada lungii şi exasperantei Guvernări Ion C. Brătianu, cititorii aşteaptă ştiri care să le confirme aşteptările:

Regele se va supăra pe Vizir, îi va cere demisia şi va desemna drept premier de alegeri pe şeful Opoziţiei.

Răspunzînd acestor aşteptări, Caracudi născoceşte ştiri privind ruptura dintre Rege şi Ion C. Brătianu.

Prin asta geniul lui Caragiale profetizează presa de tip activistic din ultimii ani, dezvoltată nu numai în România, dar şi în întreg Occidentul. În numele Binelui presa îşi permite să născocească, să mintă, să fie pătimaş partizană în ceea ce ea numeşte lupta împotriva Răului. Pentru a-l diaboliza pe Trump, CNN a născocit ştiri false pe bandă rulantă, a trecut sub tăcere informaţii adevărate sau le-a prezentat în chip tendenţios.

Geniul profetic al lui Caragiale nu se opreşte aici.

Războiul din Ucraina a provocat şi o telenovelizare a presei. Asta înseamnă că ştirea falsă nu mai ajunge pentru a birui Duşmanul. E nevoie de născocirea unor scene sau istorii de telenovelă cu personaje reale precum Vladimir Putin, cu cetăţenii simpli ucraineni şi mai ales cu Volodîmîr Zeleneski. Unul dintre obiectivele presei angajate în Război a fost şi este în continuare de a răspunde aşteptărilor consumatorului occidental ca Duşmanul de clasă – Vladimir Putin – să fie prezentat hidos moral şi fizic (mai ceva decît chiaburul din presa bolşevică de la noi), dar mai ales să plece de la putere fie prin moarte, fie prin debarcare. Pentru a răspunde acestor aşteptări, dar şi nivelului jos de cultură al noilor generaţii, presa occidentală a născocit istorii cu Vladimir Putin încolţit de anturaj sau dus în miez de noapte la spital. Diferă aceste scene de cele născocite de Caracudi în Cişmigiu privind cearta dintre Regele Carol şi Ion C. Brătianu? Diferă atribuirea lui Putin a unor stări de spirit, gînduri şi gesturi de tip telenovelă? Fireşte că nu.

În urmă cu un secol şi ceva Caragiale a prevăzut telenovelizarea Presei occidentale de azi.

NOTĂ:  Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro