Ion Cristoiu: Înainte de a fi o mare victorie, Stalingrad a fost pentru ruşi un mare Eşec

Sindrom. După cele două călătorii la Stalingrad (una în 2015 şi alta în 2017), pentru a vedea la faţa locului – şi, prin asta, pentru a-mi însuşi o lecţie la tabla geografiei – scena pe care s-a jucat spectacolul mondial de şase luni, am citit mult despre bătălia care a marcat secolul XX, considerată şi una dintre cele mai sălbatice din istorie.

În cazul celor mai multe dintre cărţi şi studii, m-am întâlnit cu ceea ce aş numi sindromul rescrierii trecutului din perspectiva prezentului care ştie ce s-a întîmplat în trecut. Altfel spus, fără să-şi dea seama, mulţi istorici abordează evenimentele din 1942 care au premers bătăliei de la Stalingrad din perspectiva celor care cunosc sfîrşitul:

Înfrîngerea umilitoare a nemţilor, spargerea flancurilor ţinute de români, rezistenţa supraomenească a apărătorilor din Armata 62, condusă de Vasili Ciuikov, suferinţele fizice şi morale ale nemţilor din „pungă”, capitularea lui Paulus, trecerea iniţiativei strategice în mîinile ruşilor.

De aici, cîteva note definitorii ale abordării Stalingradului, între care, la loc de frunte, se numără concentrarea pe operaţiunile nemţilor, dar mai ales pe greşelile lui Hitler din 1942, şi împingerea în plan secund a dezastrului de la ruşi sub bombele Stuka, a disperării lui Stalin, a umilinţei retragerii.

Operaţiunile Wehrmacht din primăvara şi vara lui 1942 sînt văzute din perspectiva finalului din 2 februarie 1943. Drept urmare, în descrierea operaţiunilor, în radiografia faptelor şi vorbelor lui Hitler, se caută în mod automat greşelile care, potrivit istoricilor, au făcut inevitabil Stalingradul. De la subestimarea adversarului pînă la lipsa de flexibilitate a lui Paulus. În cazul lui Stalin, avînd în vedere c-a învins la Stalingrad, greşelile, aberaţiile, deşi recunoscute ici-colo, nu par a fi pe măsura celor comise de Hitler, care a pierdut.

Înţelegerea trecutului presupune însă să ne situăm în momentul cercetat şi să judecăm personajele şi evenimentele aşa cum au fost ele la vremea lor, cu viitorul neştiut în faţă, ca şi cum habar n-am avea care a fost sfîrşitul istoric.

După ce am văzut la Stalingrad pînă unde au ajuns nemţii (la o sută de metri de Volga!), mi-am dat seama că Hitler n-a fost nebun cînd a refuzat stoparea asaltului şi refacerea Armatei a 6-a. Cine se putea gîndi că acea sută de metri nu putea fi străbătută pînă la Volga de cea mai puternică armată a Wehrmachtului, Armata a 6-a, condusă de Paulus?

Hitler e acuzat c-a lăsat descoperite flancurile prin atribuirea lor românilor, lipsiţi de echipamentul corespunzător. Cum îi putea trece prin cap însă că Armata a 62-a va rezista la marginea Volgăi exact atîta timp de cît avea nevoie Stalin ca să pregătească „Uranus”?

Dacă evităm însă rescrierea trecutului din perspectiva prezentului atoateştiutor, şi ne vom muta, cu viziune cu tot, în realităţile din 1942, vom descoperi, înainte de Stalingrad, o Armată Roşie umilită, o Uniune Sovietică în derută, un Stalin pe marginea prăpastiei. Au bord du gouffre, cum spune Jean Lopez chiar din titlul cărţii sale.

*

Camil Petrescu la Universul. Puţine activităţi mă incită atît de tare ca iscodirea detectivistică în cărţi, reviste. Lucrînd la volumul Zig Zag prin gîndurile lui Cristoiu ajung la însemnările despre avatarurile reeditării la Dacia din Cluj, în 1974, a cărţii lui Camil Petrescu din 1933:

Rapid-Constantinopol-Bioram.

Simplu itinerar pentru uzul bucureştenilor.

Un subtitlu autoironic dat de scriitor pentru a lua peste picior felul în care călătoresc bucureştenii peste hotare. Nu diferit de azi. Cu ochii în ghiduri şi gura aşteptînd masa la un restaurant cu produse locale. Din cîte ţin minte Camil Petrescu a scris cartea în urma unei călătorii făcute pe gratis, într-un grup, la Istanbul. Cînd a avut loc voiajul am scris în prefaţa la ediţia din 1974. Numai că volumul e acasă, în Bibliotecă. Aici la birou, nu-l am, şi mă văd obligat să caut amănunte în biografiile lui Camil de pe Internet. În timp ce caut mă întreb dacă am publicat vreodată ca eseu separat prefaţa la reeditare. Ar trebui să văd. Şi ar trebui să transcriu şi Dansul pîntecului, scos de cenzură din cartea din 1974. Din cîte ştiu o altă ediţie n-a fost pînă acum. Ar trebui să retipăresc cartea împreună cu capitolul, dar şi cu notele de călătorie la cimitirul din Skutari, Cimiterul Chiparoşilor, invocat de Camil Petrescu.

Din biografie aflu că în 1928, Camil Petrescu începe colaborarea la Universul cu rubrica Tăbliţe. Nu ştiam asta. Accesez imediat colecţia Universul pe 1928.

Într-adevăr, Camil Petrescu semnează săptămînal (în fiecare) un test scurt, neobişnuit de scurt, la rubrica Tăbliţe. Nu ştiu cine a inventat titlul rubricii. E deosebit de inspirat. Pe lîngă alintarea Tăbliţe, titlul acoperă perfect un text voit scurt, publicat în grupajul Fel de Fel.

Rubrica apare chiar din primul număr al Universului pe 1928, duminică 1 ianuarie 1928. Sub titlul rubricii e publicat textul Shakespeare îndreptat. Camil Petrescu, deopotrivă dramaturg şi critic teatral, protestează împotriva lui Soare Z. Soare, regizor la Naţional, care avea obiceiul de a rescrie chiar şi textul shakespearean pentru a-i ieşi lui viziunea originală:

„Protestăm toţi criticii dramatici, cînd Soare Z. Soare, excelentul regizor al Teatrului Naţional, îşi permite să colaboreze cu autorii pe care-i pune în scenă.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro