Ion Cristoiu: Într-o lume a ipocriziei intelectuale, Alexandru Arşinel a avut tăria de a se prezenta aşa cum a fost

Marele actor Alexandru Arşinel a murit după o grea suferinţă.

În astfel de momente se pune în mişcare maşinăria de vorbe goale despre cel dispărut, alimentată de zicerea, Despre morţi numai bine, mai mult ca sigur născocită de cei bucuroşi c-au scăpat de un concurent sau de un duşman.

Fiind vorba de un clişeu, evit să scriu la moartea cuiva, chiar şi cînd respectivul mi-a fost coleg sau apropiat.
Nu de alta, dar acolo, pe Lumea Ailaltă, nu există conexiune la internet.

Şi dacă ai vrea n-ai cum citi ce s-a scris despre tine după ce te-ai îmbarcat în Marea Călătorie.

De unde să ştie Cel Plecat că ai zis despre el vorbe pentru care ar trebui să-ţi mulţumească pe WatsApp?

Mi-am amintit însă în legătură cu Arşinel de o întîmplare din destinul meu de gazetar.

2014, primăvara. Făceam la TVR 2 emisiunea Omul şi cartea.

Alexandru Arşinel tocmai scosese la editura All volumul de Memorii De la Dolhasca ...pe Calea Victoriei.

M-am grăbit să-l invit pe autor în studio pentru a discuta despre cartea sa.

 În vederea emisiunii, am citit cu creionul în mînă memoriile lui Alexandru Arşinel.

Din motive de oportunism al conducerii TVR de la vremea respectivă ( eram în primăvara lui 2014, fotoliile de sub fundurile ştabilor TVR depindeau de Guvernul PSD, guvern pe care-l criticam fără cruţare în comentariile mele), colaborarea mea cu instituţia a fost întreruptă.

Emisiunea cu Alexandru Arşinel n-a mai avut loc.

Eu însă m-am grăbit să scriu despre cartea sa de Memorii.

Am pierdut o emisiune, dar am cîştigat o cronică.

Am publicat textul în Evenimentul zilei din 23 aprilie 2014 la rubrica România lui Cristoiu.

Alexandru Arşinel a citat din cronică în cartea Şi-a fost mîna lui Dumnezeu, scrisă de Oana Georgescu, apărută în 2014 la editura Allfa.

A simţit nevoia s-o citeze în replică la valul de ură declanşat împotriva lui în 2013.

După ce a invocat aprecierile mele, Alexandru Arşinel a mărturisit autoarei:

„Recunosc că la vîrsta mea pînă anul trecut nu mi-am ştiut duşmanii. De fapt nu mi-am închipuit că pot declanşa ura faţă de mine anumitor personaje cărora în viaţa mea nu le-am făcut nimic rău. Dimpotrivă.

Mi-a dispărut acum, la bătrîneţe, acea naivitate pe care am purtat-o vreme de 70 de ani:

Să cred că toată lumea mă iubeşte!”

Găsesc de cuviinţă să republic această cronică, scrisă în urmă cu opt ani.

Poate ţine locul şi unui text scris la moartea marelui actor.

„Mai ales în cazul vedetelor precum Alexandru Arşinel memoriile româneşti suferă de sindromul a ceea ce-aş numi Rescrierea trecutului în interesul prezentului. Operaţiunea, definită printr-o mistificare a faptelor petrecute, astfel încît ele să poată sluji prezentului, are loc la nivel de istorie colectivă şi e angajată de istoricii nărăviţi la propaganda plătită pe sub masă.

Trecutul poate fi însă şi al unei persoane şi, în acest plan, rescrierea trecutului are loc în interesul prezent al persoanei.

Dacă e Ştab mare, trecutul e rescris în aşa fel încît insul din prezent, dedulcit la alintările mărimii, să apară erou încă din copilărie. În memorii, spre deosebire de copii obişnuiţi, el nu zice, sîsîind din dinţii absenţi, Vreau caca! ci Vreau Să mă defec! Iar în timp ce alţii chinuiau căluţi de lemn, el zbura cu F-16.

Nici vorbă de aşa ceva la memoriile lui Alexandru Arşinel. Marele actor n-are ezitări în a se înfăţişa ca un puradel mai mult decît normal şi, mai tîrziu, ca un adolescent mai mult decît zvăpăiat.

Alexandru Arşinel e vedeta numărul unu a Teatrului de Revistă de la noi, un Constantin Tănase care e doar director şi nu proprietar al companiei cu numele Constantin Tănase. El a terminat însă IATC, a debutat la Secţia română de la Tîrgu-Mureş, a jucat şi roluri de dramă.

Un altul ar fi insistat pînă la plictiseală pe rolurile sale de dramă, ne-ar fi tras pe sfoară cu solemnităţi intelectuale, ne-ar fi convins că şi-a ros personalitatea pentru a desluşi tîlcurile unui rol.

Alexandru Arşinel are cutezanţa de a povesti că făcea pe dracu’n patru ca să cîştige parale – cînta la baruri, mergea în turnee zise şi şure, – şi nu ca să smulgă gloria, ci ca să-şi întreţină familia.

Într-o lume a ipocriziei intelectuale, autorul are tăria de a se prezenta aşa cum a fost şi nu aşa cum ar fi pe placul cuconiţelor din lumea înaltă.

După 1989 am asistat însă la un aspect dezgustător al rescrierii trecutului.

Toate persoanele devenite personalităţi sau pe cale să devină aşa ceva, şi-au rescris trecutul din comunism în aşa fel încît să treacă, în prezent, drept luptători anticomunişti înverşunaţi.

Fapte mărunte, de cotidian obişnuit, de la legitimarea de către un miliţian pînă la şicanarea de către un şef au devenit, prin rescriere, suferinţe cumplite, îndurate în anii dictaturii.

Mult mai grav, actori, scriitori, pictori, cărturari, beneficiari ai unei mîini întinse de un şef în anii Ceauşescu, s-au grăbit, după decembrie 1989, să-l terfelească pe respectivul, înfăţişîndu-l drept un zbir.

Alexandru Arşinel are marele merit că evită această ticăloşie obişnuită la histrioni.

Premisa întoarcerii sale în trecutul comunist?

Ca şi azi, în trecut oamenii au diferit între ei. Unii au fost de treabă, alţii au fost ticăloşi. Unii au avut coloană vertebrală. Alţii s-au dovedit slugi.

Spectacolul pitorescului moral fără nici o legătură cu vremurile politice ni-l oferă din plin şi democraţia.

Supunîndu-şi trecutul acestei învăţături, Alexandru Arşinel nu se sfieşte a mărturisi că Nicu Ceauşescu l-a ajutat pentru ca sicriul lui Amza Pelea să fie expus la Teatrul de Comedie, că a beneficiat de ajutor de la primii secretari, de la secretari cu propaganda, ba chiar şi de la securişti.

Indiscutabil, Alexandru Arşinel e un actor născut şi nu făcut.

Talentul de actor, cu care l-a binecuvîntat Dumnezeu, îi înlesneşte rememorarea sinceră, cinstită.

E una dintre notele care ne seduc în cazul memoriilor sale.”