Ion Cristoiu: Ion Iliescu – agent CIA?

Cheia documentarului „Şah-Mat“ (realizatoare Susanne Brandstaetter) dedicat de canalul franco-german „Arte“ evenimentelor din decembrie 1989 trebuie căutată în ceea ce autoarea a vrut să fie un soi de prefaţă. Secvenţe cu Nicolae Ceauşescu la tribuna unei parăzi militare. Secvenţe de stradă din decembrie 1989. Secvenţe de la procesul Ceauşescu, mai precis de la momentul premergător execuţiei. Demonstraţia are iz de telenovelă cu pretenţii. Atotputernicul de ieri se zbate azi să nu fie legat la mîini de nişte soldaţi anonimi. Aceeaşi, poate, care băteau pas de defilare prin faţa lui la parada militară de mai înainte. Între cele două momente, balamucul din stradă: demonstraţiile de protest, împuşcăturile. Propoziţia cade ca o ghilotină:

„Se pretinde că totul a fost spontan“.

După care urmează titlul: „Şah-Mat“.

Filmul se vrea astfel o luare în răspăr a tezei că Totul a fost spontan. Nu, nu-i adevărat! – sare autoarea. Atît de supărată pe teza spontaneităţii absolute, încît cade în extrema cealaltă:

Totul a fost pus la cale.

Şi nu de oricine, ci de către CIA. Dacă ar fi s-o credem, Serviciul Secret american a regizat nu numai diabolizarea lui Ceauşescu (după un scenariu care a funcţionat şi-n cazul Noriega, şi-n cazul Miloşevici), dar şi vremea frumoasă din România lui decembrie 1989, ştiind fiind că Dumnezeu e ofiţer CIA sub acoperire. Serviciul Secret american a pus la cale nu numai preluarea de către Europa Liberă a ştirilor tiribombiste despre mii de morţi în noaptea de 21 spre 22 decembrie, transmise de agenţia TASS, dar şi deciziile aberante în plan economic ale lui Nicolae Ceauşescu, ştiut fiind că Nicolae Ceauşescu avea plantat în creier un telefon prin care i se spunea de la Washington ce să facă.

Să te ferească Dumnezeu de o femeie care vrea să-ţi demonstreze că n-ai dreptate!

Dacă e şi intelectuală, pe deasupra, pune atîta îndîrjire c-ar putea urni din loc şi Pămîntul, presupunînd că acesta ar refuza la un moment dat să se mai învîrtă în jurul axei sale. În efortul de a demonstra că nimic n-a fost spontan, că totul a fost pus la cale de către CIA, Susanne Brandstaetter se loveşte de un obstacol greu de depăşit:

Ion Iliescu.

E o realitate suspiciunea că Ion Iliescu e omul Moscovei în scenariul din decembrie 1989. Dacă totul a fost pus la cale de către CIA, e musai să se arate că şi Ion Iliescu a fost adus la putere de către americani. Românii sînt în stare să creadă orice. Sînt în stare să creadă că morţii devin strigoi şi ies noaptea din morminte ca să fure porumbul CAP-ului. Sînt în stare să creadă că Pămîntul e o plăcintă şi c-ar trebui să vină Protecţia Consumatorului să verifice dacă nu cumva brînza dinăuntru e expirată. Cu toate acestea, pentru a crede că Ion Iliescu e agent CIA, pînă şi ei ar avea nevoie de dovezi zdrobitoare. Fie documente dezgropate din arhive, fie mărturisiri sub jurămînt ale unor şefi ai serviciului secret american. În absenţa acestor elemente, autoarea apelează la declaraţiile unei anume Eniko Bollobas, fostă dizidentă maghiară. Interlocutoarea n-are de unde să ştie un asemenea secret teribil. E de presupus că-l cunoşteau doar şeful CIA şi, eventual, preşedintele american de la vremea respectivă. Pentru că trebuie să intre în jocul reporteriţei, de care depinde apariţia sa la televizor, Eniko Bollobas o scaldă: oamenii CIA n-au spus-o deschis, dar au lăsat să se înţeleagă. Cui n-au spus-o deschis? Cucoanei Eniko? Şi în ce împrejurări au lăsat să se înţeleagă? La o cafea cu dizidenta?

Pentru a-i ieşi demonstraţia, autoarea avea nevoie de un popor pe care să-l prezinte ca fiind tembel la modul absolut. Numai cu un asemenea popor o răsturnare precum cea din decembrie 1989 era posibilă doar prin punerea la cale a fiecărui amănunt. În consecinţă, fără nici o legătură cu mersul anchetei, documentarul ne prezintă secvenţe din România. Sub secvenţe filmate recent, cînd autoarea a venit în ţară ca să se documenteze. Recunoaştem uşor reclamele unei ţări care n-a dobîndit încă statul de economie de piaţă. Filmul nu datează aceste secvenţe. Nici nu simte nevoia. Ele se vor imagini simbol pentru un popor ce, asemenea rîmei, trebuie înţepat ca să tresară.

Din nefericire pentru autoare, documentarul polemizează înverşunat cu neantul. Azi, nimeni din lume şi din România nu mai susţine că totul a fost spontan. Pînă şi Ion Iliescu, un fel de Robinson Crusoe al revoltei spontane, s-a văzut obligat să recunoască prezenţa agenţilor străini. În calitate de observatori doar. Deocamdată. După cum înaintează domnia sa pe calea progresului, nu-i exclus ca la un moment dat să admită că agenţii au dat şi ei acolo o mînă de ajutor. În rest, teza spontaneităţii absolute a fost contrazisă de o întreagă literatură, începînd chiar din aprilie 1990, cînd a apărut „O minciună mare cît secolul. România – istoria unei manipulări“ a lui Michel Castex. Nimeni n-a susţinut că Totul a fost pus la cale. Aceasta deoarece, evenimentele din decembrie 1989 au aparţinut vieţii. Şi asemenea tuturor feliilor de viaţă, ele nu pot fi reduse la o singură cauză. Şi-au spus cuvîntul, într-o sinteză unică, şi acţiunea serviciilor secrete străine, şi vremea neobişnuit de frumoasă pentru sfîrşitul lui decembrie, şi deciziile aberante ale lui Ceauşescu, care au adus pe români în pragul disperării, şi lehamitea Structurilor, care abia aşteptau să-l vadă pe Conducător răsturnat, şi iluziile cu care se hrănea Ceauşescu, şi jocul dublu al Securităţii, şi contextul internaţional deosebit. Toate acestea au contribuit la momentul din decembrie 1989. Teza că Totul a fost spontan rămîne incredibilă, deoarece ia o singură cauză şi o transformă în cauză absolută. Ca şi teza că Totul a fost pus la cale de către serviciile străine.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro