Ion Cristoiu: Ionel Brătianu: Valoarea unei domnii, ba chiar şi a unei preşedinţii, se judecă după Proiectul de ţară

1. Caragiale e convins că oamenii nu sînt egali. Ca inteligenţă, ca talent, ca înzestrare. În anii proletcultişti se afirma că oricine poate să scrie un roman precum Balzac sau Tolstoi, cu singura condiţie de a avea o viziune revoluţionară. Cînd am scris despre neghiobia campaniei duse de Scînteia din anii stalinişti pentru promovarea Talentelor din popor aş fi avut nevoie de acest punct de vedere al publicistului Caragiale :

„Oricît ar fi cineva de înaintat în vederile politice, oricît ar crede că, numai din ridicarea necontenită a nivelului intelectual şi moral al unei societăţi, şi numai din treptata egalizare a condiţiilor de trai al indivizilor, poate rezulta ordinea ideală a statului şi culmea de înflorire a speţei umane – trebuie să recunoască un lucru, că niciodată nu se vor egaliza puterile şi virtuţile particulare ale indivizilor. În lumea viitoare, în lumea pe care cel mai extrem utopist o poate visa, vor fi diferenţe de închipuire, de judecată şi de gust de la individ la individ.

Cel mai extrem utopist nu şi-ar putea, credem, închipui o lume compusă din indivizi absolut deopotrivă la spirit, o lume în care toţi indivizii să fie egal de talentaţi sau lipsiţi de talent, egal de inteligenţi sau egal de proşti. Mai înţeles să nu crează cineva că la un moment dat domnul Voltaire poate fi mai de spirit decît lumea; oricine, care se simte singur zicînd noi decît zicînd eu, are dreptul să se mîndrească de concursul anonim ce el îl dă lumii ca să o facă mai de spirit decît celebrul bărbat. Dar ceea ce n-ar fi înţeles ar fi să-şi închipuie cineva o vreme cînd, în toată lumea, fiecare să aibă tot atîta spirit ca domnul Voltaire.” (I.L. Caragiale, Cîteva păreri, Ziua, 22, 29 febr. 1896, 1, 7 martie 1896).

2. Observaţie pătrunzătoare a lui Ionel Brătianu, găsită de mine în volumul Cuvintele unui mare român. Fragmente din discursuri 1914-1927, apărut în 1927 la editura Ramuri şi reeditat (de mine) la Mediafax în :

„Valoarea şi strălucirea cea trainică a Domniilor nu se măsoară, nici cu lungimea lor, nici cu rezultatele lor imediate, ci cu idealul cu care s-au solidarizat pe veci. Cele mai temerare, şi, în fiinţa lor, chiar cele mai precare, pot deveni cele mai glorioase. În istoria noastră, în tragica epopee a lui Mihai Viteazul, în jertfa fără izbândă a Domnului Tudor, răsare cea mai strălucită slavă pentru viaţa obidită şi jertfită a acestor eroi. Nu fapta omului în sine, ci legătura ei cu ideia nemuritoare, îi face nemuritoare pomenirea.”

Aşadar, valoarea unei domnii, a unei dictaturi şi chiar a unei preşedinţii se judecă după idealul numit Proiect de ţară.

3. Am terminat, în fine, Obiecte care au făcut Istorie, studiul franţuzesc despre asocierea în timp a unui obiect cu imaginea unei vedete a Istoriei universale.

Care obiecte m-au atras în mod deosebit?

Păi cele mai pitoreşti prin aparenta lipsă de legătură dintre mediocritatea lor şi rolul jucat în destinul unei personalităţi.

Poşeta lui Margaret Thatcher, umbrela lui Ludovic Philip de Orléans zis şi Regele Cetăţean, întronat prin Revoluţia din iulie 1830 şi detronat printr-o altă Revoluţie, cea din 1848, marcată de distrugerea tronului, secvenţă de mare impresie asupra lui N. Bălcescu.

Textul din eseu îl surprinde pe Rege ieşind la plimbare prin Tuileries cu umbrela la subsuoară.

Curios rămîne că intelectualii francezi ai momentului n-au apreciat acest comportament de Rege Cetăţean. Pamflete, caricaturi, poezioare – toate – au văzut în umbrela de sub braţ semnul mediocrităţii.

Asta însemnînd că societatea franceză se mai afla încă sub influenţa imaginii de maiestuozitate a Regelui, uns al lui Dumnezeu prin sacralizarea în Catedrala de la Reims.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro