Ion Cristoiu: Istoria alege orbeşte pe cei care urmează să rămînă în Istorie

O zi din viaţa lui Suleiman Magnificul. Cum arată o zi din Viaţa lui Suleiman Magnificul, cel mai mare Sultan al Imperiului Otoman:

„Viaţa de zi cu zi a lui Suleiman în palatul său, de la deşteptare pînă la culcare, urma un ritual comparabil în detalii cu cea a regilor francezi de la Versailles. Cînd sultanul se ridica dimineaţa din aşternuturi, era îmbrăcat de membrii bine aleşi ai casei sale cu un caftan, o robă pe care avea să o poarte o singură dată, cu douăzeci de ducaţi într-un buzunar şi o sută de monede din argint în celălalt. La sfîrşitul zile, caftanul şi banii necheltuiţi reprezentau remuneraţia şambelanului său. Cele trei mese zilnice îi erau aduse de un lung şir de paji; folosea porţelanuri fine şi farfurii din argint, aşezate pe o măsuţă joasă, din argint şi ea. Bea apă parfumată şi îndulcită (foarte rar vin), iar un doctor îi era permanent alături, ca măsură de precauţie în cazul unei posibile otrăviri. Se retrăgea la somn la miezul nopţii şi dormea pe trei saltele purpurii acoperite cu catifea – una din puf şi două din bumbac – vara în aşternuturi din ţesături delicate, iarna învelit în cea mai moale şi mai pufoasă blană de vulpe neagră sau roşcată, cu capul sprijinit pe două perne decorate cu ciucuraşi verzi. Deasupra patului avea un baldachin auriu, sprijinit pe patru coloane lăcuite în argintiu, lîngă care peste noapte şedeau de pază patru străjeri care aveau grijă să stingă lumînările de pe partea pe care dormea sultanul şi îl păzeau pînă se trezea. Ca măsură de siguranţă, în fiecare noapte dormea în altă cameră, la alegerea lui, pe care şambelanul o pregătea cum se cuvine. Cea mai mare parte a zilei îi era ocupată cu audienţe formale şi consultări cu oficialităţile. Dar cînd Divanul nu se întrunea, îşi petrecea timpul după pofta inimii, poate citind Cartea lui Alexandru cel Mare, o legendară poveste a unui autor persan despre faptele glorioase ale Marelui Cuceritor; sau asculta muzică ori privea bufoneriile piticilor ori trântele luptătorilor; sau poate se amuza ascultînd poantele clovnilor. După-amiaza, după o siestă pe două saltele, una brodată cu aur, alta cu argint, de multe ori şedea cu cîte un companion pe care şi-l alegea pe malul asiatic al Bosforului, relaxîndu-se în grădinile de acolo. Şi palatul îi oferea o alternativă în a treia curte, unde îl îmbia o grădină de chiparoşi şi dafini, unde se putea relaxa şi răcori într-un chioşc acoperit cu sticlă peste care, în anotimpul cald, susurau cascade scînteietoare.” (Lord Kinross, Istoria imperiului otoman. Mărirea şi decăderea Imperiului Turc, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2019)

*

Ales de Istorie să fie tipul judecătorului infect. Studiind la infinit evenimentele din decembrie 1989, realizez, deodată că istoria e cinică în alegerea oamenilor şi a locurilor pe care să le lase apoi posterităţii sub un unghi sau altul. Ideea mi-a venit de la urmărirea emisiunii din 22 aprilie 1990 dedicată de TVR Procesului Ceauşescu. După difuzarea Procesului (cenzurat) şi a baligii moral-profesionale care a fost filmul despre Înmormîntarea Ceauşeştilor, cu Cerasela Bârjac pe post de maică stareţă, realizatorii au socotit că trebuie să vină în studio două autorităţi în materie de Drept pentru a justifica nejustificabilul: corectitudinea legală a procesului. Au fost invitaţi sau poate convocaţi : Valeriu Bogdănescu, şeful Secţiei Penale a Curţii Supreme de Justiţie şi Victor Anagnoste, şeful Baroului pe întreaga Românie.

Ce ghinion pe cei doi, mai ales pe Victor Anagnoste! Sîntem în 22 aprilie 1990.

Cei doi asudă să demonstreze absurdul: corectitudinea legală a Procesului, contestată de o lume întreagă.

Se vor fi gîndit ei o clipă că peste ani, cei care vor urmări înregistrarea emisiunii îşi vor face cruce la aberaţiile emise de guriţele lor? Erau conştienţi că se compromit în posteritate sau puţin le păsa, important fiind pentru ei pîntecele zilei trecătoare? Oricum pot spune că Istoria i-a ales în chip sălbatec pentru un rol compromiţător. Dar judecătorul Gică Popa? Sinuciderea din martie 1990 i-a spălat dezonoarea de a fi judecat un cetăţean în ochii întregii lumi civilizate după reguli de trib sălbatec. În definitiv, ce vină a avut Gică Popa? S-a oferit el să meargă la Tîrgovişte? Da, zicem noi, dar putea refuza. Putea refuza? Dracu ştie dacă ar fi putut refuza! Istoria l-a ales să rămînă pentru totdeauna tipul judecătorului infect, exemplu de dat la toate facultăţile de Drept sub porunca Aşa nu! Se vede limpede că nu trec printre victimele Istoriei pe Victor Stănculescu sau pe Ion Iliescu. Aceştia, ca mulţi alţii din decembrie 1989, n-au fost aleşi de Istorie, am putea spune că ei şi-au ales rolul de mafioţi mărunţi , de provincie.

Istoria alege orbeşte şi locuri pe care le face istorice. Să luăm, de exemplu, unitatea militară de la Tîrgovişte. Era o unitate militară de provincie, cu ofiţeri şi subofiţeri care-şi treceau viaţa bînd, mîncînd, jumulind o ibovnică, hîrîindu-se cu nevestele. N-ar fi intrat în Istorie în veci, dacă Istoria nu le-ar fi trimis pe cap pe Nicolae Ceauşescu. Şi astfel unitatea a intrat în Istorie şi odată cu ea au intrat în Istorie şi alde Andrei Kemenici. La fel s-a întîmplat şi cu ferma în care şi-a petrecut Napoleon noaptea dinaintea bătăliei de la Waterloo. La Ferme du Caillou n-avea nici o şansă să rămînă în istorie. Numai că istoria a decis că trebuie să rămînă. Şi astfel Napoleon a ales-o ca să-şi petreacă noaptea dinaintea Bătăliei de la Waterloo.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro