Ion Cristoiu: Istoria poate fi scrisă cel mai bine de reporteri!

O ştire citită cu un an în urmă, în plin val de rescriere a trecutului de către analfabeţi prin dărîmarea statuilor, mi-a amintit de un nume şi de o carte, pe care am citit-o şi răscitit-o ori de cîte ori m-am întors de la Roma: Indro Montanelli, Roma – O istorie inedită, apărută la noi în 1995 la editura Artemis, tipărită în Italia, la Rizzoli Editore, Milano, în 1959, ca nouă ediţie a cărţii din 1957, sub titlul Storia di Roma. Cînd era tînăr, luptînd în al doilea Război italiano-etiopian, Montanelli – după cum o mărturiseşte chiar el într-un articol din 2000, a cumpărat de la tatăl ei o fată din Eritrea, în vîrstă de 12 ani, în schimbul a 350 de lire, un cal şi o puşcă. Indro Montanelli a murit în 2001. Italienii i-au ridicat la Milano o statuie. Sub acuzaţia de „rasism şi abuz sexual” în iunie 2020, analfabeţii revoluţionari au mînjit statuia cu vopsea roşie.

Gestul analfabeţilor mi-a făcut şi mai simpatic autorul cărţii Storia di Roma, reunire într-un volum al unui şir de articole publicate în foileton în Domenica del Corriere.

Pentru adepţii Istoriei puchinoase, pretins ştiinţă, cînd în realitate Istoria e o telenovelă, cartea jurnalistului italian n-ar merita mai mult de un bobîrnac dispreţuitor, pe motiv c-ar fi popularizare gazetărească a trecutului.

Prefaţa lui Indro Montanelli plasează cartea în zona întreprinderilor iconoclaste:

„Pe măsură ce această Istorie a Romei apărea în foileton în gazeta Domenica del Corriere, am început să primesc scrisori tot mai pline de indignare, care mă acuzau de neseriozitate, de superficialitate şi defetism; ba au existat şi unii care vorbeau de o impietate evidentă în modul meu de a înţelege să tratez un astfel de subiect considerat sacru.

Nici n-am fost foarte surprins, pentru că, de fapt, chiar în zilele noastre, cînd se vorbeşte în Italia despre Roma, nu se foloseşte niciodată alt limbaj decît cel aulic şi apologetic. Eu sînt convins că, tocmai din acest motiv, în mintea cititorului de istorie n-a prea rămas mare lucru şi că, la noi, aproape nimeni, după terminarea liceului, nu se mai simte tentat să-şi reîmprospăteze cunoştinţele în acest domeniu. Nimic mai plictisitor decît să urmăreşti o istorie populată de monumente. Eu însumi a trebuit să lupt – şi nu puţin – împotriva căscatului atunci cînd, cu cîţiva ani în urmă, dîndu-mi seama că uitasem totul, sau aproape, am dorit să studiez din nou această istorie. Dar asta numai pînă în ziua cînd i-am descoperit pe Suetoniu şi pe Dio Cassius, contemporani cu monumentele sau cel puţin trăitori în secolele acelea, care nu au simţit pentru ele nici un fel de respect, ca să nu mai vorbim de deferenţă sau cucernicie.

Pe drumul trasat de ei, m-a apucat să-i răsfoiesc şi pe ceilalţi istorici şi memorialişti romani. Parcă ar fi înviat pietrele. Deodată toţi aceşti protagonişti care ne fuseseră prezentaţi la şcoală mumificaţi în aceeaşi veşnică atitudine, nu ca oameni, ci ca simboluri abstracte, şi-au pierdut imobilitatea lor minerală, au prin viaţă, s-au colorat cu sînge, cu vicii, cu slăbiciuni, cu ticuri, cu manii mai mari sau mai mici, într-un cuvînt au devenit vii şi adevăraţi.

De ce trebuie să purtăm acestor personaje mai mult respect decît le-au purtat romanii înşişi? Şi li se face, oare, o mare favoare dacă sînt lăsaţi pe un soclu într-o sală rece de muzeu, unde numai şcolarii – fiindcă au de dat examene – vin, în mod obligatoriu conduşi de către profesorii lor? Cunosc iezuiţi care, fără să se abată de la dreapta credinţă, au scris hagiografii îndrăzneţe, în care sfinţii apar aşa cum au fost: oameni printre oameni, cu ciudăţeniile şi încăpăţînările lor. Faptul că mulţi dintre ei au comis greşeli şi că toţi, fără deosebire au fost tentaţi să le comită, nu impietează cu nimic asupra sfinţeniei lor. Din contră, chiar Iisus Hristos l-a făcut apostol pe Sf. Petru – acela care se lepădase de dînsul”.

N-am nici o îndoială că autorul ia în răspăr Istoria Romei în varianta din manuale şi din zarva naţională, gen Mîndri că sîntem italieni! Nu cred însă că farmecul cărţii constă în coborîrea lui Cezar de pe soclu pentru a băga de seamă că avea chelie şi că se ţinea după muieri (şi după bărbaţi, deopotrivă, ca să fim exacţi!). Farmecul cărţii, cel puţin pentru mine, stă în relatarea trecutului cu mijloacele gazetăriei de bună calitate. Personajele, întîmplările, poveştile sînt surprinse de pe poziţia unui reporter profesionist al trecutului văzut ca actualitate.

Poate fi relatat Trecutul ca şi cum ar fi prezent?

Fireşte că poate.

Trecutul, diferit de prezent prin multe note, se aseamănă cu acesta, prin multe alte note, fenomen dat de esenţa comună a tuturor epocilor istorice:

Ele au drept personaj central Omul.

Or în tot ceea ce face Omul, indiferent că e împărat sau sclav, patrician sau plebeu, conte sau iobag, patron sau proletar – există şi se manifestă trăsături asemănătoare dacă nu chiar identice, ivite din esenţa de om.

Numa Pompilius, cel de-al doilea rege al Romei, pretindea că „în fiecare noapte, venea la el în vis din Olimp, nimfa Egeria, ca să-i transmită direct instrucţiuni”.

Notează imediat Indro Montanelli:

„Stratagema poate să pară copilărească, dar şi în zilele noastre ea a mai ţinut cîteodată. În plin secol al douăzecilea, Hitler, ca să se facă ascultat de nemţi, nu a trebuit să inventeze o alta mai bună. Cobora din cînd în cînd de la munte, din Berchtesgaden, cu cîte o nouă poruncă a bunului Dumnezu în buzunar: aceea de a-i extermina pe evrei, de exemplu, sau de a distruge Polonia. Şi ceea ce e mai nostim e că, pe cît se pare, o credea şi el. În astfel de treburi omenirea, de la Numa încoace, n-a progresat prea mult”.

Eu aş merge mai departe şi aş spune că toţi marii conducători din Istorie au avut grijă să se prezinte ca purtători ai unui Mesaj, fie acesta Divin (vezi tablele lui Moise), sau ideologic (vezi confruntarea dintre comunişti în chestiunea cine e adevăratul moştenitor al lui Lenin).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro