Ion Cristoiu: Italia a votat împotriva Ursulei von der Lyen, Noul Stalin al UE

Alegerile parlamentare anticipate din Italia au avut o prezenţă la vot de 63,91%.

În România postdecembristă, o asemenea prezenţă la vot nu s-a mai înregistrat din 2000, cînd parlamentarele s-au ţinut împreună cu prezidenţialele. Începînd cu 2008, cînd pentru prima oară în postdecembrism alegerile parlamentare au fost diferenţiate de cele prezidenţiale, prezenţa la scrutin a fost catastrofală . 2008 – 39%. 2012 – 41%. 2016- 39%. 2020 – 33%.

Am simţit nevoia unei comparaţii cu alegerile de la noi, deoarece prezenţa mare la vot ( şi în Italia a fost mare prin comparaţie cu prezenţa de la noi), e deosebit de importantă nu atît pentru încrederea Poporului în democraţie, cît mai ales pentru legitimitatea partidului care a învins. Cu 26%, partidul Fratelli dʼItalia poate considera ca avînd în spate o forţă electorală puternică. Şi faţă de această forţă partidul e dator vîndut, ca să zic aşa, dacă parvine la guvernare, deoarece el a primit voturile în schimbul făgăduielilor electorale.

Partidul condus de Georgia Meloni a avut la alegerile anterioare, cele din 2018, doar 4%. La alegerile din 2022 a obţinut 26%. Un salt uriaş, greu de imaginat într-o democraţie.

Luînd în considerare aceste aspecte, e obligatoriu să ne întrebăm ce punct din Programul politic a sedus atît de tare pe italieni încît aceştia au făcut ca un partid să sară în doar patru ani de la 4% la 26% acum.

De regulă astfel de salturi au loc în cazul unui partid nou înfiinţat, care vine în faţa electoratului cu propuneri halucinant de populiste, imposibil de concretizat. E ceea ce s-a petrecut la noi cu partidul lui Dan Diaconescu în 2012.

Aceste populisme lipsesc din programul partidului Fratelli dʼItalia sau sînt într-o proporţie prea mică pentru a le lua în calcul cînd vrem să vedem ce a sedus electoratul.

De ce au votat italienii partidul condus de Georgia Meloni?

Răspunsul ni-l dă reacţia virulentă a preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Lyen în faţa sondajelor care dădeau cîştigătoare partidul Fratelli dʼItalia:

„Dacă lucrurile merg într-o direcţie dificilă în Italia – am vorbit mai devreme despre Ungaria şi Polonia – Comisia Europeană are instrumentele necesare.”

 După succesul înregistrat de Giorgia Meloni mulţi s-au grăbit să explice rezultatul prin reacţia italienilor la ameninţările Ursulei.

Da, italienii au votat-o pe Giorgia Meloni şi ca răspuns demn la tentativa de umilire din partea preşedintei Comisiei UE.

După opinia mea nu aceasta a fost cauza principală. Reacţia nesăbuită a Ursulei von der Lyen i-a făcut pe italienii să-şi dea seama că Giorgia Meloni avea dreptate în ce priveşte Uniunea Europeană.

Pe parcursul campaniei partidul Fratelli dʼItalia a denunţat incredibila transformare a UE sub mandatul Ursulei von der Lyen dintr-o Uniune democratică, în care se ţine cont, ca în orice democraţie, şi de punctele de vedere ale statelor membre, într-un nou Lagăr socialist de pe vremea Uniunii Sovietice. Se ştie că pe vremea Lagărului socialist, guvernele statelor din Est erau simpli executanţi ai Ţarului comunist de la Kremlin, secretarul general al PCUS. De altfel una dintre cauzele prăbuşirii Comunismului în Est a fost şi dictatura insuportabilă a Moscovei asupra statelor comuniste. Mai nou, locul Moscovei l-a luat Bruxellesul, iar cel al secretarului general al PCUS, Preşedinta Comisiei Europene.

 Ursula von der Lyen a ajuns preşedinta Comisiei Europene în urma unor intrigi de budoar. Ea nu a abţinut această funcţie în urma unor alegeri directe la nivelul Uniunii Europene. Poziţia preşedintei UE în raport cu statele membre e dată de felul în care a fost desemnată. Dacă ar fi fost aleasă direct (cum s-ar cuveni, de altfel) de către cetăţenii UE, s-ar fi zis că în funcţia de preşedintă a Comisiei ea transpune în practică nu poziţiile guvernelor, ci poziţiile cetăţenilor. O alegere directă ar fi presupus un program al candidatei pentru care ar fi fost aleasă. Felul în care a ajuns în fruntea Comisiei conferă Ursulei von der Lyen prerogativele unui primus inter pares în raport cu premierii statelor care alcătuiesc Uniunea Europeană. Şi aşa ar fi trebuit să se poarte.

Cu atît mai mult s-ar fi impus asta cu cît Brexitul a semnalat un început de nemulţumire în rîndul cetăţenilor Uniunii faţă de tendinţa transformării Birocraţiei de la Bruxelles într-o entitate suprastatală, cu propriile mecanisme şi propriile interese, interese în tot mai mare contradicţie cu interesele popoarelor din UE. La vremea respectivă s-a început o dezbatere despre Reformarea UE în direcţia unei mai mari independenţe a statelor suverane faţă de Birocraţia de la Bruxelles.

Pandemia a fost fatală procesului pe cale de a se naşte. Şi nu atît pentru că noile provocări au împins în plan secund chestiunile generale, cît mai ales pentru că Birocraţia de la Bruxelles, condusă de Ursula von der Lyen, a descoperit în Criză fericirea de a comanda. Pentru că la nivelul UE se cerea o coordonare a eforturilor angajate de toate statele, profitînd de nevoia unei centralizări, Ursula von der Lyen a transformat funcţia de preşedintă a Comisiei într-una de Stalin al UE. Cu de la sine putere ea a comandat în numele statelor membre cantităţi uriaşe de vaccin, plătite de cetăţenii UE. Tot ea a comandat statelor membre o propagandă deşănţată vaccinurilor ceea ce a dus la creşterea neîncrederii faţă de medicament. Recent, ministrul nostru al Sănătăţii a recunoscut că distrugerea vaccinurilor inutilizate va costa România 200 de milioane de euro. Dacă ne gîndim la cît a costat achiziţionarea pentru noi de către Ursula a vaccinurilor, administrarea vaccinurilor şi propaganda făcută acestora vom descoperi că indicaţiile dictatoriale date de preşedinta Comisiei au costat straşnic pe cetăţenii români.

Pandemiei i-a urmat Criza Războiului din Ucraina.Şi în acest caz Ursula von der Lyen s-a comportat ca un Stalin ale UE. A angajat cu de la sine Uniunea Europeană într-o implicare iresponsabilă în Război de partea lui Vladimir Zelenski, implicare care nu a ţinut cont de interesele unor state membre, a compromis examenul care e admiterea în UE, idealizînd democraţia din Ucraina, a transformat sancţiunile dintr-un instrument menit a promova pacea într-o armă menită a înteţi Războiul. Criza energetică a fost un nou prilej de exersare a plăcerilor dictatoriale de către Ursula. Netam nesam ea a cerut statelor membre să facă economii de energie de 15%, chiar şi cdacă unele state membre, precum România n-aveau nevoie de aşa ceva.

 Două state membre – Ungaria şi Polonia – legendare prin faptul că au iniţiat în 1989 procesul de prăbuşire a comunismului – sînt ameninţate iar şi iar de Ursula von der Lyen cu tăierea fondurilor europene, pentru că nu-i ascultă indicaţiile.

Ameninţările adresate italienilor ca să fie atenţi cu cine votează, mai precis ca nu cumva să voteze pe altcineva decît cine le spune ea, n-a fost o scăpare şi nici cum caută unii să ne convingă expresia dependenţei Ursulei von der Lyen de forţa din afara Uniunii. A fost expresia clară a unei beţii. Cea de se vedea un fel de Stalin al UE.

Contrar neghiobiile propagandistice în circulaţie prin presa noastră mituită italienii n-au votat ieşirea ţării din UE, aşa cum n-au făcut-o nici ungurii şi nici polonezii. Ei au votat pentru o Uniune Europeană întoarsă la rădăcini, pentru o Uniune Europeană democratică şi nu dictatorială.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro