Ion Cristoiu: „La noi, votul s-a dat unei mari categorii de cetăţeni care nu înţeleg importanţa lui” (Stelian Popescu)

Alegerile din decembrie 1937 stau sub semnul unei mari turmentări a vieţii noastre politice. În comentariul lui Stelian Popescu, „Dar eu… cu cine votez?”, Universul, 15 decembrie 1937, se trece în revistă această turmentare care e şi dacă nu mai ales a alegătorului. O turmentare tipică însă alegătorului din întregul postdecembrism:

„Dintre scriitorii şi cugetătorii neamului nostru, Caragiale este acela a cărui operă e şi azi şi va fi şi mîine, veşnic vie, atunci cînd e vorba de frămîntările politice.

Şi rar se pot vedea frămîntări politice mai acute decît cele de azi, cînd partidele sînt la cuţite, cînd prin programe şi manifeste fiecare aruncă celuilalt tot felul de învinuiri – cînd promisiunile zăpăcesc toate minţile. Aceste frămîntări politice fac opera lui Caragiale vie, nu numai datorită humorului său, dar mai ales măiestriei cu care a fixat moravurile neamului căruia a aparţinut.

De la Caragiale, au rămas numeroase formule, fraze, care, prin înţelepciunea şi hazul lor, se lipesc de mintea omului şi vor fi repetate cît va dăinui limba românească. Una dintre aceste delicioase formule, care ilustrează nemuritoarea operă a lui Caragiale, este şi titlul acestui articol «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», formulă pe care o repetă pînă la disperare cetăţeanul turmentat din «SCRISOAREA PIERDUTĂ».

În zilele acestea, de febră electorală, care se ridică pe zi ce trece, cu cît ne apropiem de 20 Decembrie, se va auzi tot mai des şi la fiecare pas «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», spusă de rîndul acesta nu din turmentare sau în glumă, cum a fost la origină, ci din mare îngrijorare.

Eroul lui Caragiale se întreba «DAR EU... CU CINE VOTEZ?», fiindcă nu avea discernămîntul necesar şi era întruchiparea unei întregi categorii sociale, care nu avea convingeri politice şi nici nu-şi da seama de importanţa dreptului ce i se dase, de a vota pe aleşii naţiunii. Azi, formula este aceeaşi, dar datorită, pe lîngă împrejurările din trecut, şi unui nou fenomen: ÎNCURCĂTURA POLITICĂ creată – nu discut acum de cine şi din ce cauze – şi din care pricină prea puţini ştiu ce să creadă şi cum să voteze. Alegătorul ajunsese mai înainte, graţie obişnuinţei, să aibă oarecari cunoştinţe vagi despre programele partidelor, ori simpatie pentru un nume care-i răsunase mai mult la ureche în diferite circumstanţe, ori se obişnuise cu un semn pe care punea pecetea ca să scape de belea. Azi şi programele s-au încurcat şi numele au căpătat împerecheri, rămase neînţelese şi semnele sînt purtate de oameni care, pînă mai ieri, spuneau alegătorilor cu totul altceva decît spun astăzi.

De aceea, în nedumerirea generală, nu este de mirare cînd primim zilnic de la cititorii noştri scrisori în care ne întreabă, ca şi eroul lui Caragiale: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?».
Întrebarea îşi are rostul ei, fiindcă cititorul de ziare crede că ziaristul, care ştie tot, poate să-i lămurească totul. Acest cititor nu vrea să vadă că încurcătura de azi se datoreşte de cele mai multe ori şi lui – alegătorul – care nu se osteneşte să se convingă că alegerile reprezintă un moment important din viaţa statului, care şi-a întemeiat existenţa pe valoarea votului cetăţenesc.

Votul acesta, cînd s-a acordat pentru prima oară în unele ţări, ca sistem de exprimare a voinţei cetăţeanului, asupra felului cum înţelege să trăiască în societatea din care face parte, presupunea că cetăţeanul îşi dă perfect seama de ceea ce face şi de puterile pe care le conferă aceluia pe care-l face reprezentantul său. În acele ţări, cetăţeanul se informează, judecă, apreciază singur, ce are să facă şi nu întreabă niciodată «DAR EU… CU CINE VOTEZ?», pentru că votul este SECRET, şi el ştie că în acest secret stă şi puterea şi cuminţenia Statului, care, conştient de mandatul primit de la toţi, este nepărtinitor pentru toţi.

La noi, votul s-a dat unei mari categorii de cetăţeni care nu înţeleg importanţa lui. Aşa se şi explică faptul că la noi, ca nicăieri pe lume, legea electorală a creat o serie de semne cabalistice, asupra cărora alegătorul, în faţa urnei, crede că-şi exprimă voinţa şi-şi exercită un drept, după îndeplinirea căruia pleacă avînd sufletul împăcat, deşi cu o clipă mai înainte renunţase la atributul cel mai însemnat al votului, «secretul» şi întrebase în dreapta şi în stînga: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?»

A reuşit astfel bietul cetăţean să scape de o corvoadă, să voteze fără să ştie, în imensa majoritate a cazurilor, PENTRU CE SAU PE CINE a votat, deşi mai totdeauna pe acela care şi-a făcut o profesiune din a fi ales.

Căci profesiunea de «ALES» a devenit azi remuneratorie şi la noi şi în alte părţi şi după felul cum se dezvoltă, se va ajunge în curînd, cum spune d. ANDRÉ TARDIEU în ultima sa lucrare «La profession parlamentaire», să exproprieze celelalte puteri ale statului, pentru înfăptuirea cărora s-a vărsat atîta sînge.

Profesionistul votului universal promite cîte nu se găsesc nici în lună, nici în soare, ca să capete votul alegătorului şi de aceea, cînd perioada electorală începe, manifestele, promisiunile şi discursurile devin ameţitoare, paralizînd libertatea şi voinţa alegătorului, pînă la gradul cînd, în disperare de cauză, el se agaţă de ultima rezervă, de formula lui Caragiale: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?»

Dar cel care cere sfatul presupune un om de bună credinţă, iar sfătuitorul un om şi el în stare să dea un sfat sănătos.

Cum ar putea cineva să dea un sfat sănătos azi, cînd el însuşi se găseşte în situaţia paradoxală de a nu şti ce trebuie să facă, din cauza înfăţişării încîlcite a vieţii noastre politice? (…)

Astăzi, alegătorul se găseşte în situaţia tristă a eroului lui Caragiale: întreabă în toate părţile: «DAR EU… CU CINE VOTEZ?»

Dar pe cînd eroul lui Caragiale la sfîrşit, în ultima clipă, a reuşit să voteze cu un buletin pe care un altul îi scrisese numele celui mai netrebnic dintre candidaţi, acela al lui Agamiţă Dandanache, învederînd astfel putregaiul politic de atunci, tot astfel, în disperare de cauză, alegătorul de azi, turmentat de cîte i se spun, poate va rezolva el singur problema, punînd cu ochii închişi pecetea care va arăta nimicnicia sistemului votului universal de azi.”

*

Scriam pe 22 iulie 2014. S-a născut Alianţa DA, rebotezată europeneşte: Alianţa Creştin Liberală!

Dacă ar fi să credem pufăitului propagandistic al celor două partide - PDL şi PNL - sîmbătă va avea loc împreunarea din care se va naşte un nou partid: PNL. Azi însă, cei doi concubin, neamţul Klaus Iohannis şi românul Vasile Blaga, alcătuind un cuplu de amici, menit a înlocui, în spaţiul public autohton, răposatul cuplul de amici Victor Ponta şi Crin Antonescu, au anunţat că pentru alegerile prezidenţiale va funcţiona Alianţa Creştin Liberală PNL-PDL. Sîmbătă, aşadar, vom fi martorii unei butaforii. Sub numele de nou partid, va lua naştere doar Proiectul unui nou partid. Fireşte, pentru aşa ceva, se putea folosi Facebook-ul sau, mă rog, întrunirea celor două partide prin corespondenţă. S-ar fi făcut economii, ba chiar ar fi fost şi mai romantic. Vasile Blaga, cel care se grăbeşte să vîndă PDL cît mai repede, de teamă că vine Traian Băsescu şi i-l ia înapoi, ţine neapărat la Nunta de la Palatul Parlamentului, nuntă după care cei doi miri se vor întoarce acasă, dat fiind că s-au căsătorit aşa, de ochii lumii. Pînă la Prezidenţiale, noul partid, PNL, nu va exista pentru opinia publică, deoarece toată lumea va vorbi de Alianţa Creştin Liberală, un fel de Alianţa DA rebotezată europeneşte. După prezidenţiale, nu se va vorbi, totuşi, de noul partid, deoarece, amorul dintre cele două formaţiuni se va răci brusc odată încheiate socotelile electorale. Întrebare: De ce mai e nevoie de bîlciul fuziunii, dacă pînă la urmă a ieşit un nou USL?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro