Ion Cristoiu: Mareşalul Antonescu proclamă pe ruşi drept duşmanii de veacuri ai României

Versuri. Din Mircea Ivănescu prin intermediul Istoriei lui Eugen Barbu: „o firmă scrisă parcă de insecte”; „fata este ca o frunză în al cărei verde ar vrea să se ascundă”; „vin investit cu sensuri adînci”; „umbrele care s-au strîns la geamuri îngheaţă”.

Tot din Istorie, reţin mai multe sclipiri din Ovidiu Genaru (un poet pe care mi-l amintesc doar redactor-şef la o revistă literară din Bacău şi prin asta cultivat de toţi amatorii de iscălitură în presa culturală):

„zăpada se aşterne uşor ca pe morţii Primului Război Mondial” (versul era primului mare război, eu însă l-am înlocuit cu Primului Război Mondial, convins că aşa e mai puternic); „Cînd Dumnezeu mînca la cantina săracilor”; „numai văd cai decît în măcelării”; „fericirea ne-ar umple dacă n-am fi un vas cu fisuri”; „cei ce ştiu să-l lipească au murit pe Titanic”; „va trebui să prindem iaurtfiu-n lanţuri precum un tun din nouăsuteşaişpe la Marăşeşti”; „aceste şiruri de trişti biciclişti ce zic adio satelor tranzistorizate”.

*

Implicarea BOR. Pastorala lui Nicodim pentru contribuţia la Ajutorul de iarnă, iniţiativă a Consiliului de Patronaj, condus de Maria Mareşal Antonescu, mă împinge să caut pe internet şi în cărţi amănunte despre Consiliul de Patronaj. Mai ales că un text obscur de pe Internet – Ajutorul de iarnă în judeţul Vrancea – îmi atrage atenţia că Mareşalul a zis ceva despre iniţiativa asta. Eu am nevoie de date, pentru că Pastorala e o nouă dovadă a implicării Patriarhului în sprijinul Războiului Sfînt, peste marginile relaţiei Stat-Biserică în creştinismul ortodox. De aici ajung la cele trei volume ale Jurnalului Mareşalului Ion Antonescu, ediţie completă coordonată de regretatul Gheorghe Buzatu, dedicată, cum zice una dintre paginile de gardă, Împlinirii a 70 de ani de la declanşarea Războiului Sfînt pentru Ţară, Neam şi Zdrobirea Comunismului, în fapt o lucrare unică în felul ei, deoarece e un fals jurnal al Mareşalului pornind de la documente de arhivă. Mă încearcă gîndul acum, cînd scriu aceste notaţii, că s-ar putea face unul la fel şi cu Nicolae Ceauşescu, desigur, peste şapte decenii, pentru că în prezentul stăpînit de anticomunismul de tip bolşevic, aşa ceva e imposibil. Îl citesc cu creionul în mînă în birou, cu picioarele pe masă, pînă pe la unu şi ceva noaptea. De fapt, citesc doar volumul unu şi nici acela tot, ci doar de la debutul Războiului. Caut şi date precise despre întîlnirile cu Înaltele Feţe Bisericeşti. Mare lucru nu găsesc în materie de Înalte Feţe. Dau însă peste telegrama lui Nicodim la Trecerea Prutului, de notat – cum îmi spunea Valeriu Râpeanu – prin invocarea lui Adolf Hitler, iniţiative ocolite de alţi autori de telegrame. Despre ea am scris deja. Volumul lui Buzatu îmi aduce o noutate senzaţională:

Rezoluţia pusă de Generalul Antonescu (e încă general) pe telegramă: Să se mulţumească. Să se publice.

Pentru mine e mană cerească: dovedeşte folosirea Patriarhului în propaganda Războiului Sfînt. Mai găsesc aici şi o telegramă trimisă de pe front în care se vorbeşte de fotografii de biserici dărîmate de comunişti. Remarc aşa, în treacăt, că Războiul Sfînt e invocat mai ales de Mihai Antonescu. Mareşalul e mai prudent. Pe lîngă datele despre BOR dau şi peste unele lucruri care ar putea fi de real folos în viitor:

Relatarea vizitei în judeţul Constanţa, de folosit prin reproducere pentru a arăta pînă unde mergea controlul Mareşalului; Un interviu dat unei publicaţii italiene, în care Mareşalul proclamă pe ruşi drept duşmanii de veacuri ai României (după 23 august 1944, devin prietenii de veacuri ai României!); Cum i-a dat Hitler lui Antonescu un Mercedes; Răutăţile lui Argentoianu din Jurnal; Declararea Mareşalului Doctor Honoris Causa al Universităţii Bucureşti.

*

Din Arghezi: „Bineînţeles că poezia lui Vasile Alecsandri a căpătat de la îndestulările poetului un surîs prea des fericit şi o dulceaţă idilică puţin cam iritantă. Marele nostru poet acuarelist ar fi fost dispus să parfumeze şi caprele, ca să obţie o aromă uniformă a naturii. Incontestabil că viaţa de proprietar cu venituri şi funcţia de ministru, cum a fost Alecsandri, se împacă mai intimi cu mierea decît cu amărăciunea.” (Tudor Arghezi, „Mihai Eminescu. VI”, Opere, IX, Publicistică (1941-1947), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006).

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro