Ion Cristoiu: Mareşalul Ion Antonescu: „Este clasic românesc să începem un lucru fără a-l organiza”

Publicistul Ion Cristoiu readuce în atenţie mai multe citate din scrierile lui Arghezi şi Sadoveanu, dar şi din discursurile mareşalului Antonescu despre unele năravuri şi slăbiciuni ale românilor pe care le regăsim şi astăzi.

Redăm integral editorialul publicat pe cristoiublog.ro:

„Era sincer Sadoveanu?

Am ajuns cu lectura volumului 20 Publicistică de Sadoveanu la scrierile de după 23 august 1944. Pentru Istoria literaturii proletcultiste ar trebui să-mi pun întrebarea:

Era Sadoveanu sincer în pledoaria pentru colhozuri?

După venirea ruşilor, scriitorul reia acum, dar cu mai multă putere, deplîngerea ţărănimii pentru sărăcia în care se zbate. Înainte vreme scrisese mult despre asta şi văzuse soluţia în asocierea ţăranilor, în înzestrarea lor cu maşini, în ridicarea nivelului lor cultural. Cel puţin în Lumina vine de la Răsărit, conferinţa crucială din martie 1945, primele pagini iau caracterul unor texte dramatice despre situaţia ţărănimii. Acum, Sadoveanu prezintă soluţia scoaterii ţăranilor din mizerie ca fiind importul colhozurilor din URSS. De ce vine acum pentru ţărani Lumina de la răsărit? Nu ştia Sadoveanu de eşecul numit colhozuri? Imposibil să nu ştie, citise în presa interbelică. Şi dacă ar fi fost convins de soluţia colhozurilor, de ce n-a oferit-o în scrierile anterioare, fie şi măcar aluziv? Sau nu ştia şi se iluziona crezînd în colhozuri? Iată o întrebare asupra căreia nu cred să se fi aplecat cineva după 1989 sau mai înainte:

Era sincer Sadoveanu în tot ce făcea după 23 august 1944? Şi dacă da, ce-l apucase de era atît de prosovietic? Nici oportunismul nu justifică excesele lui în materie de elogiere a ruşilor.

*

Arghezi elogiază bacşişul

Din Publicistica lui Arghezi reţin un surprinzător elogiu adus bacşişului, văzut ca realitate axiomatică a României, din tableta Adevărul adevărat, în Adevărul, 13 august 1947:

<Multă vreme, considerînd viaţa cetăţii cu superficialitate, am detestat sperţul, comisionul şi bacşişul ca nişte calamităţi. Coruptibil, omul judecam că se degradează, moralitatea era mînjită, individul trebuia salvat din mocirlă: un ideal naiv. S-au instituit legi de represiune pe care cei dintîi le-au călcat dascălii şi maeştrii de principii – şi mita a crescut pe măsură cu interzicerilor riguroase.

După ce ai trăit viaţa cetăţii şi ai văzut că nu se cunoaşte încă om în stare să refuze ofranda, începînd cu plicul din biserici şi continuată pretutindeni; după ce ai dat şperţ şi poate că l-ai şi primit, mascat de un vocabular acceptabil, după ce ai cumpănit şi scrutat, comparînd incapacitatea ipocriziei cu munca plătită prost – şperţul ţi se prezintă, atît pentru plătitor, cît şi pentru primitor, ca o binefacere socială, capătă şi o semnificaţie clară. El nu-ţi mai pare odios ca pe vremuri şi parcă regreţi că l-ai denunţat ca o introducere la putregai şi demoralizare.>

Arghezi are din cînd în cînd astfel de plantări într-un picior a inteligenţei normale, cum ar fi, de exemplu, punerea la îndoială a Medicinei în favoarea Tămăduirii, pledoaria pentru şcoala acasă. Sînt aparente paradoxuri de Gică Contra. În realitate, Arghezi dă cu cotul clişeelor de manual şi de tată de familie.

*

Chiar aşa a fost?

În Sentinela din 1942 descopăr articolul Cum a fost înmormîntat Stalin. Se descrie pe larg iniţiativa sătenilor din Brăhăşeşti, judeţul Tecuci, de a organiza de Anul Nou înmormîntarea momîiei lui Stalin, incendiată în final. A fost o iniţiativă a sătenilor sau una a oficialităţilor? Au mai scris şi alte gazete despre asta? Citesc articolul cu scepticismul cu care citesc toate iniţiativele şi avînturile verbale din anii Războiului Sfînt. Ceremonia simbolic batjocoritoare se înscrie în campania propagandistică de ridiculizare a lui Stalin, curmată de Mareşal după Stalingrad. O citesc întrebîndu-mă: Cei din Brăhăşeşti ştiau că 1942 va fi anul Cotiturii de la Stalingrad? I-a trecut prin minte măcar unuia dintre ei că peste trei ani, în 1945, vor avea drept stăpîni pe oamenii Mumiei? Şi mai ales mă întreb: Ce li s-o fi întîmplat iniţiatorilor după 23 august 1944? Nu cumva s-au ridicat tot unii din sat cu mare huiet zicînd:

Aha, vă mai amintiţi cum v-aţi bătut joc de Tovarăşul Stalin? Fasciştilor, la puşcărie cu voi!

*

Manelism jurnalistic

Înainte de a-i găsi un loc pe lumea asta care e biblioteca mea de acasă, supun minimei verificări cartea Les derniers jours des dictateurs, scoasă de Perrin la Paris în 2012, sub direcţia lui Diane Ducret Emmanuel Hecht. Din cîte ţin eu minte, am cumpărat-o de la librăria de cărţi franţuzeşti de lîngă Piaţa Amzei. Fireşte, citesc în viteză paginile despre moartea Ceauşeştilor. Sînt plasate sub titlul comercial (ca de altfel toate titlurile din carte, de exemplu, Lunga moarte a lui Mao, calchiere gazetărească tipică după Lungul marş al lui Mao) Crăciunul de sînge al Ceauşeştilor. Autorii sînt Marion Guyonvarch şi Eric Pelletier. Ea e prezentată corespondenta în România a săptămînalului LʼExpress, iar el, grand reporter au service Enqutes de LʼExpress. Prezentările pompoase nu reuşesc să contracareze cel puţin pentru mine sentimentul de ciorbă jurnalistică tipic occidentală pentru cititorul mic burghez din fotoliu, care trebuie fericit la gîndul că în Franţa republicană nu se poate întîmpla aşa ceva. Presă pentru colonialiştii din Capitală despre babuinii din colonii. Despre atmosfera din elicopterele care merg să-l asasineze pe Nicolae Ceauşescu, autorii scriu cam aşa:

<În interior inimile bat în ritmul elicelor: Apocalypse now, crampa de spaimă din stomac. Ora ultimei judecăţi se apropie.>

Ce mai încolo şi încoace!

Manelism jurnalistic cu pretenţii!

*

Nărav

Reţin din volumul Război şi propagandă de Mioara Anton perfecta surprindere de către Mareşalul Antonescu a năravului cancerigen a neamului nostru:

<Este clasic românesc să începem un lucru fără a-l organiza pentru a-i da putinţa să funcţioneze pentru a-şi atinge scopul urmărit. Risipă de idei, bani, energie fără folos.>

Autoarea pescuieşte citatul ăsta dintr-un discurs ţinut de Ion Antonescu în 1942, la şedinţa la care s-a discutat stadiul propagandei româneşti în teritoriile dezrobite. Despre propaganda noastră Conducătorul era nevoit să recunoască nu fără amărăciune:

<Se constată cu tristeţe că ruşii cîştigă mai mult într-un an de zile, decît noi în aproape doi ani de zile. Dacă ruşii sînt cunoscuţi ca buni propagandişti, noi ne dovedim inexistenţi în multe regiuni.>”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro