Ion Cristoiu: Mariei Mareşal Antonescu i-au tăiat curentul

Maria Mareşal Antonescu, soţia Conducătorului şi preşedinta Consiliului de Patronaj, e o vedetă a anilor 1941-1944. E chiar şi o atotputernică, dacă ne gîndim la influenţa discretă, dar fatală, a nevestelor asupra bărbaţilor ajunşi şefi.

La ancheta din 18 aprilie 1946, Avram Bunaciu o pune să relateze ce-a făcut după 23 august 1944. Din relatarea din celulă, a Mariei Mareşal Antonescu, abia întoarsă în România, ca şi soţul, din Rusia, rezultă că o săptămînă a rămas la Snagov, unde locuise cu Mareşalul. Fără lumină, fără electricitate. Cum nu se mai putea sta în astfel de condiţii, ofiţerii „de la cabinetul lui bărbatul meu” o sfătuiesc să meargă la Herculane. Pleacă cu automobilul din Bucureşti, dar, la Herculane, comandantul jandarmilor îi spune că-i imposibil să treacă spre Orşova. De aici începe calvarul celui căzut de la putere, genial descris de Shakespeare în Regele Lear. Povesteşte Maria Mareşal Antonescu:

„Am ajuns la Tg. Jiu şi nu ştiam unde să mă duc. Secretara mea, d-na Negulescu, a zis să mă duc să văd poate ne primeşte d-na Iunian. Ea m-a primit. A fost foarte gentilă. M-a primit în casă. Cum m-am dus acolo, am căzut bolnavă şi a chemat doctorul. După o săptămînă, dl prefect mi-a trimis vorbă că trebuie să părăsesc Tg. Jiul şi să plec în altă parte. Să mă duc la ţară. Unde să mă duc, cînd nu cunoşteam pe nimeni? Doamna Iunian a zis: «Eu am o cunoştinţă». Prefectul a zis că este la Roşia o proprietate unde m-aş putea duce. Acolo, într-o rîpă, era o casă, de unde au ieşit două doamne, care mi-au spus că nu mă pot primi: «Doamnă, avem copii, suntem zece persoane, este imposibil să vă primim». Am plecat la Negoeşti. Doamna Staicu a fost foarte surprinsă şi, după o săptămînă, au venit un colonel rus şi un ofiţer de jandarmi, care m-au arestat. De acolo, m-au dus la Tg. Jiu, la Haţeg; apoi la Ştefăneşti am stat zece zile, după aceea la Dobreşti am stat două zile; m-au dus apoi aici, în Bucureşti, în Aleea Zoe, o săptămînă; apoi în str. Mussolini, două luni; apoi în str. General Manu, 4 luni. La 18 martie 1945, am plecat în Uniunea Sovietică. Am plecat cu doamna sîrbă, care era închisă”.

*

Nu prea diferit a fost drumul atotputernicilor comunişti în 22 decembrie 1989. Nicu Ceauşescu era prim-secretar la Sibiu. Rătăcirea sa de după cădere se conturează pregnant din declaraţiile la anchetă, din mărturiile Danielei Vlădescu, iubita din decembrie 1989. La 7 dimineaţa, cînd regimul mai era în picioare, îl sună mama, Elena Ceauşescu, pentru a se interesa dacă la Sibiu e linişte. O oră mai tîrziu, la 8, e rîndul lui Ilie Ceauşescu, unchiul de la Armată, să-i dea un telefon. Spre deosebire de mamă, unchiul îi spune că „armata nu mai poate stăpîni situaţia”. Neliniştit, Nicu îl sună pe Postelnicu. Acesta îi spune că-n Piaţă sunt peste 70.000 de persoane. Despre el însuşi, fostul ministru de Interne declară că-i gata „să meargă pînă la moarte”. Timpul se scurge sălbatic, sporind tensiunea. Pe la 12, Nicu primeşte prin telefon de la Ana Mureşan o informaţie pe care – zice Nicu – o ştia: Nicolae şi Elena Ceauşescu au fugit cu elicopterul. Totuşi, el pune mîna pe telefon şi cere Cabinetul lui Ion Coman. Secretarul acestuia, Diaconu, îl anunţă că „în sediul CC au pătruns demonstranţii şi că părinţii mei au plecat într-o direcţie necunoscută”. Ştirea e confirmată – declară Nicu Ceauşescu la interogatoriul din 30 decembrie 1989 – de Ilie Ceauşescu, care-i spune c-a trimis un elicopter să-l ia. Însoţit de şase ofiţeri de Securitate, încă primul secretar pleacă la Aeroport, dîndu-şi seama că nu mai are nici un rost să mai rămînă în sediul pe cale de a fi luat cu asalt de către demonstranţi. Aici el se pune pe aşteptat elicopterul. Neliniştea sa e fără dubii: „Precizez că din cînd în cînd mergeam la turnul de control al aeroportului”.

Vehiculul salvator întîrzie. În jur, creştea încordarea. Pînă la paroxism. Soseşte între timp şi Daniela Vlădescu. Nicu o sunase la 12.30, spunîndu-i să ia bagajele şi cîteva lucruri de ale lui şi să vină cu o maşină la aeroport. Mai sperau în cursa de Bucureşti. „Maşina mea era dusă la garaj pentru a se i revizui farurile” – declară Daniela Vlădescu la interogatoriul din 4 ianuarie 1990. „Stînd pe aeroport, am aflat că avionul nu plecase din Bucureşti”. Unii îl sfătuiau să nu meargă în Capitală, ci să fugă. Nicu respinge sfatul. Decide să plece la Bucureşti. Voia, sărmanul, să se pună la dispoziţia noilor autorităţi! Nu bănuia că, în scurt timp, Televiziunea Română, devenită gură de foc a diversiunii mediatice, difuza ştiri despre cum a ordonat el măcel la Sibiu şi, mai ales, despre cum a luat el copii drept ostatici (!). Mărturiseşte Daniela Vlădescu: „Am hotărît atunci să mergem cu maşina mea înapoi la Bucureşti”. Cum se întîmplă de regulă în astfel de împrejurări, femeile îşi păstrează sîngele rece, pierdut de bărbaţii pînă atunci autoritari. Daniela Vlădescu merge la garaj cu unul dintre însoţitori, găseşte maşina (nu se ştie dacă farurile fuseseră revizuite) şi porneşte spre aeroport să-l ia pe Nicu. Însoţitorii nu dezmint condiţia de slugi fricoase: „Nici unul dintre însoţitori nu a vrut să meargă cu noi”. Cu „autoturismul marca Oltcit nr. 4-B-312, condus de prietena mea, Vlădescu Daniela” (declaraţia lui Nicu), fostul şef al judeţului, atotputernicul fiu al lui Nicolae Ceauşescu, o porneşte spre Bucureşti. În maşină sunt bagajele lui şi ale iubitei.

Ce-au făcut pe drum? „Am discutat despre ceea ce aveam de făcut odată ajunşi la Bucureşti. El nu ştia dacă mai poate telefona pe telefoanele speciale ca să ia legătura cu guvernul nou constituit, dar ştia că va afla în vreun fel cum să ajungă să vorbească”. (Daniela Vlădescu)

Seara, pe la 7 şi jumătate, maşina e oprită de un baraj în dreptul aeroportului Otopeni. Nicu e recunoscut, urcat într-un aubotuz şi dus la televiziune. Aici e înfăţişat lumii, în direct, ca un ticălos. Înjunghiat de un necunoscut (rămas şi acum necunoscut), e dus la Spitalul Militar Central, unde e păzit de un soldat pe jumătate analfabet.

NOTĂ:  Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro