Ion Cristoiu: Mihail Sadoveanu: Românii sînt prea supuşi credinţei în loteria sorţii

Poezie involuntară. Din volumul semnat de Mioara Anton Propagandă şi Război, aflu despre echipele de misionari din Basarabia şi Bucovina, mai precis despre legitimaţiile acestora intitulate Carnet special de Legitimaţie, emis de Ministerul Propagandei şi avizat de Marele Stat Major. Potrivit cărţii pe spatele permisului scria:

„Autorităţile militare, jandarmereşti şi civile vor lăsa posesorului acestei legitimaţii libertatea de a se deplasa în toată ţara pentru a lua contact cu masele populare, în scopul misiunii ce i-a fost încredinţată. În caz de nedumerire a autorităţii, se va lua numărul carnetului şi se vor comunica observaţiile făcute, strict confidenţial, Ministerului Propagandei Naţionale.”

Reţineţi poezia formulării: În caz de nedumerire a autorităţii.

*

Opţiune. Din întîmplare, dar absolut din întîmplare, verific conţinutul uneia dintre sacoşele cu cărţi care zac de secole sub birou. Dacă nu mă înşel, sînt cărţi din proletcultism, comandate la un anticar pe vremea unui alt efort inutil de a termina Istoria. Iau la mînă cărţile din sacoşă şi descopăr cîteva dintre ele necesare: O culegere de studii de la Centenarul Eminescu, din 1950, culme a rescrierii proletcultiste a trecutului cultural şi o culegere de proze pentru tineret din viaţa grea a clasicilor. Le pescuiesc, alături de o carte despre Beria, de acum, una despre ocupaţia sovietică din Nordul Ardealului şi una despre Revoluţia bolşevică, din anii interbelici, marcată de senzaţionalul anticomunist. Pe ultimele două le pun în grămadă pentru repartizarea mai tîrziu. Pe celelalte le pun pe raftul cu lucrări proletcultiste.

*

Meditaţii sadoveniene. Înainte de a pica în somn, citesc din Publicistica lui Sadoveanu după 23 august 1944. Două articole – unul despre Praga şi altul despre Stockolm - deşi teoretic de propagandă comunistă prin folosirea luptei pentru pace (Sadoveanu e tovarăşul de drum al Moscovei din România în ceea ce se numeşte Lupta oamenilor de cultură cinstiţi împotriva pregătirilor de război imperialiste). Cele două articole sînt reportaje de călătorie dominate de viziunea din Olanda: românii sînt prea supuşi credinţei în loteria sorţii, în timp ce occidentalii au ajuns la ceea ce au ajuns luîndu-şi soarta în mîini. Îmi amintesc, în vederea unui eseu mai larg, de tableta antebelică despre fiică-sa, convinsă de doamna învăţătoare că avem o ţară bogată, frumoasă, că sîntem ăi mai tare din lume. Chestia cu surprinderea fetiţei că sînt pe lume stadioane mai mari ca la Bucureşti ar trebui s-o caut volumul 20 şi s-o citez în acest Jurnal.

*

Descoperire. Căutînd în Istoria mea citatul prin care Arghezi e nemulţumit – a nu ştiu cîta oară – de umblatul cu bocancii în scrisul său, dau peste o veritabilă perlă azi, cînd sînt la modă demascările a ceea ce se numeşte colaboraţionismul cu ocupanţii comunişti.

Astfel, în numărul din 27 septembrie 1945, Scînteia publică un poem de Ilya Ehrenburg în traducerea „marelui poet“ T. Arghezi.

În 29 decembrie 1946, Scînteia reproduce integral versiunea românească a amplului reportaj publicat în Pravda de Ilya Ehrenburg după vizita la Bucureşti.

Oficiosul PCR nu se dă în lături din a arăta cititorilor săi aprecierea călduroasă dată lui Arghezi de scriitorul şi publicistul sovietic de mare autoritate în rîndurile comuniştilor:

«Am avut prilejul să mă întîlnesc cu cel mai proeminent poet român, Tudor Arghezi, şi m-a bucurat faptul că acest om, care ieri însă se mai ţinea departe de noi, manifestă sincera dorinţă de a cunoaşte cultura rusă.”

NOTĂ: Acest editorial e preluat integral de pe cristoiublog.ro