Ion Cristoiu: Mitizarea celor care au fost în URSS

Istoria la firul ierbii. Universul, luni 24 martie 1941, abordează situaţia vînzătorilor de ziare, atît de cîntaţi de presă pînă la ora respectivă. Se pledează pentru desfiinţarea lor prin înfiinţarea de chioşcuri:

„Vînzătorii de ziare

Din public ni se atrage atenţia asupra situaţiei vînzătorilor de ziare, situaţie pe care nimeni nu o cunoaşte mai bine decît noi, cei din breasla gazetărească.

Începătorii în meseria de vînzător de ziare, copii veniţi de la ţară ori de la periferiile Capitalei, duc o viaţă mizerabilă, nu pentru că nu ar cîştiga suficient, ci pentru că sunt la rîndul lor exploataţi de vînzătorii mai vechi, cu «capital», cari îi angajează pe minori cu leafă fixă.

Vînzătorii de ziare nu rămîn multă vreme în meserie, se duc la meşteşuguri, intră la stăpân, iar puţinii cari rămîn să continue, ori exploatează la rîndul lor pe alţii, ori îngroaşe numărul celor cu caziere.

Aceste dese schimbări în masa celor ce vînd ziare au făcut ca tot ce s’a întreprins pentru ajutorarea lor – haine, cămin, etc. – să nu aibă durabilitate.

Nefiind o meserie stabilă, cu aceiaşi componenţi, ideia «uniformelor» nu este aplicabilă în practică.

Experienţa s’a făcut şi în străinătate şi concluzia la care s’a ajuns este singura adoptabilă: vînzarea prin chioşcuri fixe, prin debitele Regiei, etc. de unde cumpărătorul îşi poate procura ziarul sau ziarele, la orice oră şi în orice parte a oraşului.

Cei cari au propus în diferite rînduri crearea unor cămine controlate de stat, şepci şi uniforme, masă în comun etc., s’au putut convinge imediat ce au cercetat probleme mai de aproape, că nu e altă soluţie decît cea de mai sus, cea adoptată în ţările unde industria ziarului este mult mai veche şi mai răspîndită ca la noi.

Un alt aspect al problemei este cerşetoria, pe care o practică mai ales ţiganii şi ţigăncile, zdrenţăroşi şi murdari, la, adăpostul pretextului că «vînd ziare».

În genere, cerşetoria agresivă – sub masca «vânzătorilor ambulanţi» – e prea mult lăsată în voie, mai ales pe străzile principale ale Capitalei, şi formează un trist spectacol căruia trebuia de mult să îi se pună capăt, cu atît mai mult cu cît nu e vorba de nevoiaşi cari inspiră milă, ci «profesionişti» ai cerşitului, cari consideră munca drept o povară.

Pentru bunul renume al unui popor muncitor, pentru prestigiul Capitalei, autorităţile poliţieneşti şi cele administrative au datoria să ia măsurile necesare, aşa cum s’a făcut de mult în mai toate ţările europene.”

*

Avantajul de a fi mers în URSS. Prizonierii în URSS se bucură în sat de statura unor personaje deosebite de restul lumii prin faptul că au văzut cu ochii lor, sub formă de prezent viitorul agriculturii româneşti. Chiar şi cei care au fost pe frontul de Est, dacă sînt beneficiarii situaţiei de ţărani săraci, trec în satul din noua literatură, drept personaje excepţionale.

În plan politic se organizează vizite ale ţăranilor săraci din RPR în marea Uniune Sovietică pentru a vedea la faţa locului incontestabilele avantaje ale muncii în comun. La întoarcere, aceste personaje se bucură de aura celor care, pe vremuri, se întorceau de la Mecca, proaspeţi purtători ai titlului de hoge.

În nuvela Dreptate de Petru Dumitriu, ţăranul sărac Ion, disperat că în satul lor chiaburii nu-şi dau cotele, se adresează astfel unui anume Mitrea:

„– Care-i datoria mea, nea Ioane? întrebă Mitrea, veselindu-se. Celălalt ridică un pumn gros şi i-l arătă:

– Datoria ta e să te gîndeşti ce putem face, şi să ne înveţi şi pe noi ce te-ai gîndit. De ce au băgat carte-n tine şi ai fost cu avionul în Uniunea Sovietică să vezi colhozuri şi minunăţii? Să stai şi să rîzi ca prostul?” (Petru Dumitriu, Dreptate, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1952)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro