Ion Cristoiu: Nenorocirea gazetarului: Pierde timp ocupîndu-se de vremelnicie şi de vremelnici

Puţină lume ştie că tată lui Daniel Funeriu, Ionel Funeriu, e o somitate a stilisticii româneşti.

Printre altele, Ionel Funeriu, profesor univesitar de prestigiu e şi autorul unui volum de referinţă Versificaţia românească. Perspectiva lingvistică.

Aplicînd metoda de lucru descoperită de el la editările din Al. Macedonski, Ionel Funeriu a descoperit, fără a avea acces la manuscrisele poetului, că transcrierea tipografică a textelor iniţiale s-a făcut cu sute de greşeli.

După 1989, cînd a avut acces la manuscrise, şi-a dat seama că avusese dreptate în privinţa tuturor cuvintelor şi expresiilor transcrise de editor în chip superficial.

La finele emisiunii de duminică, 14 iulie 2013 (înregistrată vineri, 12 iulie 2013), Daniel Funeriu mi-a dat (cu dedicaţie din partea autorului) cartea Editorialişti români, scrisă şi publicată de Ionel Funeriu în 1996, la Editura Angrests, Timişoara, 1996.

Parcurgînd volumul, nu mică mi-a fost mirarea descoperind că distinsul om de ştiinţă consacrase editorialelor mele din Evenimentul zilei de la vremea respectivă nu mai puţin de 18 pagini!

Editorialul meu Văcăroiu a trecut în cinci maşini, despre premierul PSDR dintre 1992-1996, face obiectul acestei analize academice:

„Prin tehnica citatului, prezentă în titlu şi apoi de-a lungul întregului editorial, e luată în deriziune disproporţia dintre insignifianţa, în opinia lui Cristoiu, a personalităţii primului-ministru român şi zgomotosu-i periplu prin Bucureşti; metaforele, comparaţiile, citatele celebre sînt hipertrofice, de un homerism sui-generis, autohton; ele ne amintesc (mai puţin bonomia) de Calistrat Hogaş; sînt mobilizate celebre personaje istorice ca Stalin sau Mircea cel Bătrîn cu care editorialistul se preface a-l confunda pe domnul Văcăroiu; este citat poetul rus Sloutki, apoi Eminescu cu Scrisoarea III ş.a.m.d. Efectele asupra cititorului sînt de mare ecou:

«O seducătoare carte a lui Georges Bortali Mort de Stalin poartă drept motto vesurile unui poet sovietic: „Într-o zi mergeam pe Arbat / Dumnezeu a trecut în cinci maşini“. Poetul nu e unul de mare faimă la noi. Se numeşt Boris Sloutki. Totuşi, el surprinde cu acuitate, o acuitate de invidiat, atmosfera de pe strada Arbat, din Moscova, la trecerea, în cinci maşini, a Dumnezeului – Stalin. Eu nu sînt poet şi, cu atît mai puţin sovietic. Totuşi, am avut şi eu o experienţă asemănătoare cu cea a lui Boris Sloutski.»

Transportarea cititorului de Moscova pe malurile Dîmboviţei se face cu cel mai firesc aer din lume; nimic din cadrul creat nu pare a anunţa ciclonul care se năpusteşte cu furie asupra capitalei române; într-un decor de un pacifism dezarmant, totul se arată la început idilic, silenţios şi aproape intimic. Îndrăgostiii se perindă perechi-perechi pe bulevard, pensionarii îşi scot cîinii la plimbare... Dar să dăm mai bine cuvîntul editorialistului:

«Mergeam într-o seară pe bd. Aviatorilor. Era o atmosferă de toamnă paşnică într-o ţară mai mult decît paşnică. Perechi de îndrăgostiţi, maşini rulînd încolo şi încoace, singuratici plimbători de cîini.»

Brusc, printr-o figură sintactică ce ne aduce aminte de stilul lui Creangă, (care şi el era într-o perpetuă criză de timp), urgia se dezlănţuie într-un crescendo continuu, antrenînd în vîrtejul iscat tot ce mişcă, tot ce răsuflă pe... bd. Aviatorilor, nici o comparaţie, nici o metaforă nu-i suficientă pentru a evoca avalanşa de proporţii cosmice declanşată de încă nu se ştie ce forţă colosală; în sfîrşit, salvarea stilistică vine de la Eminescu ale cărui evocatoare versuri din Scrisoarea III suplinesc, chipurile, lipsa de inspiraţie metaforică a lui Cristoiu, scoţîndu-l din impas; cine e totuşi fiinţa capabilă să declanşeze asemenea seisme? o fi Mircea însuşi, drept pentru care i se presupune nici mai mult nici mai puţin decît învierea, dar nu, nu..., penru că aceasta nu se îndreaptă spre vreo biserică sau mănăstire, ci taman către Casa Scînteii. Dacă e Casa Scînteii o fi poate chiar... Stalin în persoană.

«Cum mergeam eu aşa, deodată, la orizont, şi-a făcut apariţia, crescînd de la o clipă la alta, un vîrtej năprasnic. Lumini besmetice, răpăit asurzitor de cauciucuri, strigăte, claxoane, o sirenă măcăind ca o raţă de proporţiile unui taur. Brusc mi-au trecut prin cap versurile din Scrisoarea a III-a: „... vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare». În faimosul poem eminescian, cel ce mînă în luptă „vijelia-ngrozitoare“ e Mircea. O fi înviat Mircea cel Bătrîn şi merge la Casa Scînteii, mi-am spus, văzînd cum se aruncă flăcări în lături, înfricoşate, toate maşinile de pe traseu, cum aleargă disperaţi, dînd din mîini şi suflînd în ţignale, agenţii de circulaţie, cum se strîng unul în braţele altuia, de spaimă, îndrăgostiţii de pe bănci. Nu, nu era Mircea cel Bătrîn. Era Nicolae Văcăroiu. O fi Stalin! am mai apucat să zic, înainte de a fi curprins şi eu de tremurul pe care-l provoca în orice fiinţă vie de pe parcurs măreţul alai. Nu, nu era Stalin».

În sfîrşit ne lămurim: nu e nici Mircea cel Bătrîn, ori Baiazid Fulgerul, nu e nici Stalin; dezamăgirea nu-i însă prea mare, întrucît e... Nicolae Văcăroiu, primul ministru al României. El e anunţat trecătorilor de gesturile măreţe ale unui ins în mare suferinţă, pe jumătate ieşit din una dintre cele cinci maşini ale impresionantului convoi. Alaiul se grăbeşte nevoie-mare, căci marele bărbat de stat e nerăbdător, cuprins de febra premergătoare unei plapitante partide de... table la domiciliu. încă o dată, tot ce răsuflă în ţara asta dă onorul în poziţie de drepti; se eschivează totuşi, de teama fiscalităţii, un şobolan abia ieşit din adăpost:

«Era Nicolae Văcăroiu. Ca şi domnitorul din versurile lui Eminescu, el mîna însă pe bd. Aviatorilor o vijelie care călca totul în picioare. Ca şi Stalin, el trece în cinci maşini. Convoiul turbat a ajuns în spatele meu. Cu maşinile Poliţiei umplînd văzduhul de un aer sinistru. Cu o maşină antemergătoare, pe fereastra căreia, un tip, ieşit pînă brîu, se agita spasmodic de parcă altul dinăuntru l-ar fi strîns de testicule. Cu două maşini alergînd de o parte şi de alta a limuzinei în care se afla, fericit la gîndul că-l aşteaptă acasă o partidă de table, Nicolae Văcăroiu. Sub puterea acestei măreţe apariţii guvernamentale, totul încremenise în jur. Păsările se pitiseră prin copaci, ruşinate la gîndul că N.V. le-ar putea vedea ciocurile. Iarba luase poziţie de drepţi. Frunzele dăduseră să acdă, dar renunţaseră , ca nu cumva să se interpreteze. Un şobolan a dat să iasă dintr-o gaură, dar văzînd cine trece pe şosea, a rupt-o înapoi la fugă. Îngrijorată ca nu cumva, observîndu-l, să-l impoziteze. Totul a durat o clipă».

Aidoma cu scena din Scrisoarea III, după crîncena bătălie de la Rovine, liniştea se aşterne peste tot; o clipă numai, fiindcă editorialistul ne readuce în cotidian, revenind, treptat, la derizoriul tragicomic al... evenimentului zilei:

«După care, peste Aviatorilor s-a întors liniştea. Liniştea ţpării stoarse de atîtea preţuri mari. Liniştea ţării lehămisite de atîta politică demagogică. Liniştea ţării care are impresia că trăieşte un coşmar. Înainte vreme trecea aşa Ceauşescu. Acum trec mai mulţi.

Pînă a fi numit prim-ministru, acum doi ani, Nicolae Văcăroiu era un umil economist. Îşi curbase şira spinării în faţa lui Constantin Dăscălescu. Se repetase identic în faţa lui Petre Roman. A devenit apoi prim-ministru. Nu pentru că avea geniu sau măcar talent de economist. Nu pentru că era un bun gospodar. Pur şi simplu pentru că Ion Iliescu avea nevoie de un prim-ministru mediocru. Ca să nu se mai repete tărăşenia cu Petre Roman. Cum de-a ajuns acest umil economist să străbată Bucureştiul într-o vijelie ca a lui Mircea cel Bătrîn? Cum a ajuns să meargă el spre casă cu cinci maşini, ca Dumnezeu-Stalin?

Necunoscute sînt căile Domnului. Şi alte mediocrităţi ajunse la putere»“.

Recitind textul consacrat de profesor universitar Ionel Funeriu comentariului meu despre Nicolae Văcăroiu, nu pot să nu remarc:

1) Ca şi acum, în textele despre politicienii de azi politicienii din primii ani postdecembrişti sînt văzuţi ca nişte personaje de ficţiune decît ca nişte personaje reale.

2) Răutatea din textul despre Nicolae Văcăroiu se întîlneşte în toate textele mele dedicate vremelnicilor stăpîni ai României.

Despre Nicolae Văcăroiu de azi n-aş mai scrie în nici un caz în această manieră.

3) Că eu am putut să pierd timp şi energie ocupîndu-mă de Nicolae Văcăroiu se mai înţelege.

Eram gazetar şi nenorocirea gazetarului e de a pierde timp şi energie ocupîndu-se de vremelnicie şi de vremelnici.

Dar ca un profesor universitar, un academician a putut să piardă timp şi energie ocupîndu-se de un text vremelnic despre un vremelnic, asta chiar că nu mai pot înţelege!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro