Ion Cristoiu: Nero – cîntat de Popor, pentru că şi-a ucis mama

Geniul lui Tacitus atinge culmea în descrierea nebuniilor lui Nero. Printre altele, Nero se decide să-şi omoare mama, pe Agrippina, cea care-l otrăvise pe Claudiu, bărbatu-său, pentru a ajunge mamă de Împărat şi, mai ales, îndeosebi Conducătoarea de fapt a Imperiului. Ca şi Livia în cazul lui Tiberius, ea pariază pe nevolnicia fiului (Nero e un adolescent timid, complexat, pierdut în obsesia de a fi mare artist). Numai că la fel ca în cazul lui Tiberius, parvenirea la Putere schimbă din temelii persoana lui Nero. Captiv şi el a unei camarile, conduse de Seneca (e mai mult decît ciudat că nu s-a băgat de seamă pînă acum că Seneca era şi el bolnav de putere, postura de dascăl al lui Nero ţinînd de sanşa de a conduce practic Roma), Nero urmăreşte cu suspiciune agitaţia Agrippinei, care ajunge la un moment dat să-şi piardă minţile suficient de tare ca să ameninţe făţiş. Devenit criminal, nevolnicul decide să-şi omoare mama. Punerea la cale cu o navă care trebuia să se scufunde eşuează. Secvenţa trimite la Istoria ca telenovelă. Pe vas Agrippinna e însoţită de Acerronia, o femeie bogată, apropiată de ea, printre puţinele care rămîn lîngă Agrippina după căderea în dizgraţie. Cele două se aruncă în mare. Acerronia, convinsă că e un accident, pentru a se salva, strigă că ea e Agrippina. Rezultatul?

„Însă Acerronia – în vreme ce striga, din neprevedere, că ea este Agrippina şi să se vină în ajutorul mamei împăratului – fu ucisă cu prăjinile şi vîslele şi cu orice unealtă bună de aruncat, pe care întîmplarea le pusese marinarilor la îndemînă; Agrippina, deşi nu suflase o vorbă şi din această pricină nu fusese recunoscută, cu toate acestea fu rănită la umăr. Înotînd apoi şi ajutîndu-se de bărcile unor pescari întîlniţi, ajunse pe lacul Lucrinum şi se duse de aici în casa ei de la ţară.”

Asta se chema, în cazul Acerroniei, prietenia cu Agrippina. Numai că nici Agrippina nu se lasă mai prejos decît Acerronia în materie de ticăloşie. După ce scapă cu viaţă, potrivit lui Tacitus, Agrippina „dă poruncă apoi să se caute testamentul Acerroniei şi să i se pună pecetea pe bunuri; numai că acest lucru l-a făcut fără prefăcătorie”.

Pînă la urmă Nero îşi ucide mama. Tacitus ne atrage din nou atenţia asupra Istoriei ca telenovelă:

„Încă cu mulţi ani mai înainte, Agrippina fusese încredinţată că ea va sfîrşi în chipul acesta, însă ea nu dăduse nici o însemnătate acestui fapt. Într-adevăr, întrebînd nişte prezicători chaldeeni în privinţa sfîrşitului lui Nero, aceştia îi răspunseseră: ,«El va împărăţi, dar îşi va ucide şi mama», şi atunci ea le-a replicat: «S-o ucidă, numai pe tron să rămînă».”

Chiar dacă e vorba de maică-sa, o mamă care nu pregetase să-şi ucidă soţul pentru a-i deschide calea fiului spre Putere, crima e mult mai prejos în ticăloşie umană decît reacţia Poporului la ştirea privind asasinarea mamei de către fiu. Potrivit lui Tacitus, Nero, altfel un complexat vecin cu epilepticul, se teme de reacţia Poporului la ceea ce comisese. Se teme degeaba. Poporul, Senatul îi înalţă cîntări pentru asasinat:

„Însă cezarul şi-a dat seama de nemaipomenita grozăvie a crimei sale numai după ce-o săvîrşise. În tot restul nopţii sta cînd încremenit şi mut, cînd tresărind de mai multe ori de groază şi cu mintea rătăcită, aştepta cu nelinişte zorile, ca şi cum acestea i-ar fi adus pieirea. Nero şi-a revenit în fire numai cînd, din îndemnul lui Burrus, începură să se audă cele dintîi linguşiri din partea centurionilor şi tribunilor, care îi strîngeau mîna felicitîndu-l că a scăpat de o primejdie neprevăzută şi de fărădelegea mamei lui. După aceea prietenii lui merseră la temple, şi, pornind de la pilda acestora, municipiile cele mai apropiate din Campania îşi manifestau bucuria lor prin jertfe şi delegaţii. (...)

Cu toate acestea, fruntaşii statului se luau la întrecere care mai de care, cu o rîvnă ciudată, decretînd oficierea unor rugăciuni publice în toate templele în faţa statuilor zeilor şi stabilind ca sărbătorile Quinquatrus, în vremea cărora fuseseră descoperite acele uneltiri, să fie comemorate prin jocuri anuale.

S-a mai hotărît ridicarea unei statui de aur a Minervei în curie şi, alături de ea, bustul împăratului; în schimb, ziua de naştere a Agrippinei să fie socotită între zilele nefaste. (...)

Cu toate cele arătate, Nero zăbovea prin oraşele Campaniei, frămîntîndu-se în ce chip să-şi facă apariţia în Roma: va mai găsi oare senatul dispus să se plece în faţa sa? Poporul îl va primi oare cu dragoste? Cei mai netrebnici din juru-i, care răsăriseră ca ciupercile mai mulţi ca la oricare curte regală, i-au dat asigurări că numele Agrippinei e urît şi că în urma morţii ei poporul îl iubeşte tot mai mult pe Nero; de aceea să vină fără frică la Roma şi să vadă de cîtă cinstire se bucură el în ochii poporului: ca urmare, ei cer să pornească la drum înaintea lui. Într-adevăr, aceştia găsesc o atmosferă mai prielnică decît îi făgăduiseră. Lui Nero îi ies în întîmpinare triburile romane, senatul în ţinută de sărbătoare, convoiuri de soţii şi copii rînduiţi după vîrstă şi sex, iar pe unde trebuia Nero să treacă fură ridicate tribune cu trepte ca pentru spectacole, aşa cum sînt primite alaiurile triumfale. Din această pricină, plin de trufie. Întocmai ca unul care-şi sărbătoreşte triumful asupra unui popor căzut în robie.

Nero intră ca un învingător în Capitoliu, îşi organiză slujbe de mulţumiri publice, bălăcindu-se în tot soiul de desfrîuri, care, deşi greu strunite şi pînă acum, totuşi întîrziaseră să se reverse datorită unui anumit respect faţă de mama lui.”

Să mai spună cineva că istoria nu e marele nostru prozator!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro