Ion Cristoiu: Nevestele influenţează politica în calitate de neveste

Un volum. Concluzie de lectură la volumul Aceste soţii care ne guvernează, interviuri cu soţii de politicieni în exerciţiu, publicat de Carmen Bendovski în 2001:

În tradiţia autohtonă, prejudecata soţiilor care ne guvernează s-a născut plecînd în exclusivitate de la neveste care s-au afirmat public. Văzînd la televizor o personalitate viguroasă, dotată cu talente de comandant, omul simplu transferă situaţia la relaţia conjugală. Din această cauză scapă suspiciunii nevestele, care preferă discreţie.

O soţie care nu apare în public nu e neapărat şi o soţie care nu comandă acasă. E Nina Iliescu, întruchiparea pititului în căminul conjugal, fără nici o influenţă asupra soţului? Nu vîrîm mîna-n foc! Asta deoarece nici volumul, nici publicul nu iau în seamă guvernarea nevestelor ca neveste pur şi simplu şi nu în calitate de camarazi politici. Sfaturile soţiei pot să nu vizeze direct treburile ţării. Ele pot ţinti însă relaţia cu un alt lider de partid, relaţia văzută de la om la om. Cînd viceprim-ministrul vine în casa primului ministru, nevasta îl receptează ca un om cu care bărbatul are treabă. Dacă ar fi soţie de negustor de miei, i-ar spune, după plecarea musafirului, că acest tip îi trage clapa vînzîndu-i miei sub greutatea normală.

Nevestele pot influenţa politica mai ales în calitate de neveste. Din acest punct de vedere, nu-i exclus ca sfioasele din carte, cele cărora li s-a scos vorba cu forcepsul, să aibă o putere mult mai mare decît agresivele, cele despre care umblă legenda că fac şi desfac în ţara asta.

*

Gen modern. Mihail Sadoveanu – întemeietor al genului fantasy:

„Într-un tîrziu, după straja a doua, iată că se auzi cîntînd cu spaimă subt un coviltir, privighetorul lui Jder. Ionuţ, de lîngă foc, se trezi şi ridică fruntea de pe şaua pe care o avea căpătai. Cucoşul cîntă de şase ori şi se miră el singur de glasul său; după care, dintr-odată, cîntă a şaptea oară, mai prelung, ca să se audă pe celălalt tărîm. Căci cucoşii de aici aud glasul cucoşilor de dincolo şi dau semn aici după semnele de dincolo. Altfel, de unde ar cunoaşte ceasurile? Căci nuʼs nici vraci, nici grămătici.

Jder ascultă a şaptea cîntare, zbucnită c-un fel de supărare. După aceea cucoşul amuţi şi se ghemui la locul său, închinîndu-şi creasta.

– Ce crezi dumneata, Onofrei, de a şaptea chemare? întrebă el în şoaptă.

– Dʼapoi ce să cred, jupîne Ionuţ? Nu cred nimica. Strigă ceilalţi, răspunde el. Şi noi ştim că trebuie să ne ducem să vedem ce mai fac dobitoacele.

– N-ai auzit cît de supărat a răspuns? Parcʼar fi spus: destul! am auzit! am înţeles!

– Ce poate el auzi şi înţelege? Dacʼar fi năzdrăvan, da; dar acesta e un cucoş ca toţi cucoşii.

Samoilă rîse de acest cuvînt. Rîse şi Onofrei.

– De ce rîdeţi, Strîmbă Lemne şi Sfarmă-Piatră? Să ştiţi voi că pe acest cucoş mi l-a dăruit comisoaia Ilisafta şi nu-i un cucoş ca ceilalţi. A strigat că-i destul şi că a înţeles, deoarece, pe celălalt tărîm, la miazănoapte, s-a domolit viforul, în peştera lui de ghiaţă. Ascultaţi-l şi deasupra, în văzduh, cum vine cu mai puţină putere. Cătră ziuă se alină; şi stă şi ninsoarea. Iar dacă se înseninează, are să scapere gerul.” (Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi, volumul II, Izvorul alb)

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro