Ion Cristoiu: Nevestele pot influenţa politica mai ales în calitate de neveste

Carmen Bendovski a publicat în vara lui 2001 un volum sugestiv intitulat „Aceste soţii care ne guvernează”. Un volum de interviuri cu nevestele unor politicieni: Mioara Roman, Catrinel Pleşu, Mihaela Vosganian, Adriana Voicu, Mirela Pambuccian, Cătălina Opaschi, Pia Paleologu, Viorica Lupu, Mariana Măgureanu, Lacrima Ciorbea, Cristiana Irinel Stoica, Elena Stolojan. La vremea respectivă am consacrat cărţii un comentariu. Îl republic acum, convins că are multe idei valabile şi azi. Cum însuşi titlul ne spune, autoarea a pornit la interogarea respectivelor întemeiată pe credinţa, larg răspîndită, a influenţei nevestelor asupra politicienilor. Iar cînd vine vorba de politicieni propulsaţi la Putere, asupra trebilor ţării. Părerea că nevestele guvernează şi postdecembrist se hrăneşte din experienţa României eterne: Elena Lupescu şi Elena Ceauşescu sunt repere mai mult decît tulburătoare.

La o cercetare mai atentă se descoperă că sunt şi neveste care n-au guvernat. Judecînd după educaţia lor, ba chiar după chinurile traversate, putem spune că ele au fost guvernate dictatorial de către bărbaţii politici. Elena Cuza e un exemplu de notorietate. Sunt însă şi cazuri mai puţin cunoscute, nu însă lipsite de relevanţă: Eliza Brătianu, Maria Antonescu, Ecaterina Titulescu. Memoria colectivă reţine doar nevestele care s-au amestecat în administrarea ţării prin intermediul soţilor. Probabil şi pentru că în România eternă altfel de situaţii sunt nu numai ieşite din comun, dar şi enervante.

Curios, de asemenea, e faptul că bărbaţii unor neveste angajate politic postdecembrist n-au fost suspectaţi de guvernare a ţării. Curios, deoarece, luînd în considerare prejudecata românească potrivit căreia nevasta trebuie stăpînită, ne-am aştepta ca femeile politice să activeze public la indicaţiile bărbaţilor. Dacă despre Petre Roman, Adrian Năstase, Theodor Meleşcanu s-a răspîndit legenda influenţării de către neveste, despre Simona Marinescu, Rovana Plumb, Mona Muscă, pentru a rămîne doar la exemplele notorii, nu s-a spus c-ar fi fost sub papucul soţilor.

Realitatea a contrazis-o pe autoare. Din interviurile volumului se conturează nişte personaje fade, absolut mediocre la contactul cu marele public. Ghiceşti în replicile lor paralizia celui înspăimîntat să nu-i scape ceva nelalocul lui. Excepţie făcînd Viorica Lupu, a cărei condiţie de provincială a scutit-o de obsesia imaginii, intervievatele sunt excesiv de grijulii cu imaginea lor. Din această cauză, volumul ar fi trebuit intitulat şi nu „care ne guvernează”.

Grija de a nu spune ceva aiurea îşi are rădăcini psihologice adînci. E mai întîi eterna obsesie feminină pentru cum arăţi, pentru ipostaza publică. Chestionatele nu se tem atît de gura soţilor, mare cît o şură la o vorbă dăunătoare politicii lor, cît mai ales de gura lumii. Multe dintre ele la prima confesiune în presă – o presă faţă de care au temeri ca faţă de un şarpe –, interviul joacă rolul unei nunţi la care nu se poate apărea cu tivul rupt sau cu firul ciorapului tras prea vizibil. Stînjeneala apare din absenţa exerciţiului public. Din motive care ne scapă, ele n-au devenit vedete, nu s-au pronunţat în direct la televiziuni, nu ştiu cum stă treaba cu interviul. Dialogul cu un jurnalist al cărui reportofon merge şi, pe deasupra, mai are şi un ochi roşu, e asemenea umblatului la un schimbător de bancnote în monede pentru telefon pe un aeroport internaţional. Vîri bancnota cu sentimentul ireparabilului: ai pierdut-o pentru totdeauna!

La polul opus se aşază nevestele care s-au învăţat cu apariţiile publice atît de tare încît seamănă uluitor în rutina declaraţiilor, cu soţii politici. E cazul Mioarei Roman sau chiar al lui Irinel Stoica.

Plicticoşenia dialogurilor spune totul despre stîngăciile politicii româneşti postdecembriste. Afirmarea publică a nevestelor e în vieţile politice din alte ţări un lucru obişnuit, supus unor cutume făurite în decenii de exerciţiu. Nevestei nu i se pare nefiresc să fie chestionată asupra soţului, asupra scenei politice, asupra vieţii. Răspunde cu aplomb, deoarece e o personalitate. În România prejudecăţii că locul nevestei e la cratiţă, soţia politicianului vede în confesiunea publică o trăsnaie nu prea diferită de arătarea chiloţilor în mijlocul pieţei de legume.

În tradiţia autohtonă, prejudecata soţiilor care ne guvernează s-a născut plecînd în exclusivitate de la neveste care s-au afirmat public. Văzînd la televizor o personalitate viguroasă, dotată cu talente de comandant, omul simplu transferă situaţia la relaţia conjugală. Din această cauză scapă suspiciunii nevestele care preferă discreţie.

O soţie care nu apare în public nu e neapărat şi o soţie care nu comandă acasă. E Nina Iliescu, întruchiparea pititului în căminul conjugal, fără nici o influenţă asupra soţului? Nu vîrîm mîna-n foc! Asta deoarece nici volumul, nici publicul nu iau în seamă guvernarea nevestelor ca neveste pur şi simplu şi nu în calitate de camarazi politici. Sfaturile soţiei pot să nu vizeze direct treburile ţării. Ele pot ţinti însă relaţia cu un alt lider de partid, relaţia văzută de la om la om. Cînd viceprim-ministrul vine în casa primului ministru, nevasta îl receptează ca un om cu care bărbatul are treabă. Dacă ar fi soţie de negustor de miei, i-ar spune, după plecarea musafirului, că acest tip îi trage clapa vînzîndu-i miei sub greutatea normală.

Nevestele pot influenţa politica mai ales în calitate de neveste. Din acest punct de vedere, nu-i exclus ca sfioasele din carte, cele cărora li s-a scos vorba cu forcepsul, să aibă o putere mult mai mare decît agresivele, cele despre care umblă legenda că fac şi desfac în ţara asta.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro