Ion Cristoiu: Nicolae Ceauşescu n-a împrumutat bani pentru a-şi îmbogăţi camarila

Excelenta iniţiativă a lui Marius Tucă de a publica zilnic Scînteia din 1989, aşa cum ar fi trebuit să apară însă la vremea respectivă, dacă presa ar fi fost liberă, mi-a dat posibilitatea de a afla cîteva amănunte despre relaţia lui Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte, cu datoria externă. Sub titlul „Datoria externă ….”, Scânteia lui Marius Tucă dezvăluie felul în care România s-a împrumutat, ce s-a făcut cu banii şi cum a luptat Nicolae Ceauşescu să-i dea înapoi.

Se vede clar din acest material că Nicolae Ceauşescu a împrumutat bani din exterior pentru a moderniza România.

Desigur, a fost o modernizare aşa cum a înţeles-o el. Prea mult axată pe crearea şi dezvoltarea unei economii anterior aproape autarhice. Prea forţată în raport cu disponibilitatea ţării de a se moderniza.

Sigur este însă un lucru:

Nicolae Ceauşescu n-a împrumutat bani pentru a-şi îmbogăţi camarila, pentru a-i vîrî în vilele şi tîrfele de lux ale guşterilor dîmboviţeni şi cu atît mai puţin, pentru a se îmbogăţi el din valizele cu bani date pe sub mînă de escroci.

Toţi banii, pînă la ultimul leu, au fost vîrîţi în lucrări publice.

Spunem lucrări publice, deoarece banii împrumutaţi au mers şi la întreprinderi care erau ale statului. Acestea au asigurat locuri de muncă, dar mai ales, au modernizat localităţi din ţară rămase la nivelul Evului Mediu.

Materialul nu precizează un adevăr evidenţiat de unii cercetători ai istoriei comunismului. Generozitatea cu care Occidentul a deschis linii de credit nu numai României, dar şi altor ţări din Est, a fost o formulă abilă de prăbuşire a comunismului. O dată cu tehnologia cumpărată din Occident au pătruns în România şi în celelalte ţări valorile lumii libere. Pentru a putea fi folosite tehnologiile moderne au fost trimişi în Occident specialişti din Est care, la rîndul lor, s-au întors cu o deschidere extraordinară a conştiinţei. În plus, cu aceste tehnologii nu mai puteau lucra analfabeţii care săpaseră pînă atunci şanţuri. Liniile automatizate au cerut oameni cu o pregătire superioară, incompatibilă cu ordinele absurde. O dată importate, tehnologiile moderne au făcut dependente România şi ţările din Est de Occident. Multe dintre maşinării cereau să fie permanent updatate. Asta însemna alţi şi alţi bani. Obţinuţi tot din Occident.

Sesizînd trucul, Nicolae Ceauşescu şi-a propus pe de-o parte să găsească soluţii româneşti la problemele ridicate de updatare (ceea ce a fost catastrofal) şi, pe de altă parte, să achite datoria externă. Achitarea datoriei externe a determinat însă condiţii dramatice nivelului de trai. Contrar clişeelor anticomunismului primitiv, spectaculoasa înrăutăţire a vieţii cotidiene de după 1980 n-a fost un proces dictat de ura lui Ceauşescu faţă de propriul popor, ci de nebunia sa de a achita datoria externă.

Un alt material din Scînteia lui Marius Tucă ne dezvăluie că în 1988 România avusese un excedent bugetar de 4 miliarde de lei.

Pentru a realiza acest excedent, Nicolae Ceauşescu a impus o austeritate inimaginabilă pentru un om din lumea modernă, cu atît mai insuportabilă în România, cu cît, tocmai urmare a modernizării, milioane de oameni se obişnuiseră cu un anume standard de viaţă. Se înţelege că o Românie la nivelul lui 1965 ar fi suportat mult mai uşor economia de gaze şi energie sau de alimente. Pentru cel care nu făcea baie decît cînd se însura şi murea, a nu avea apă caldă se dovedea mult mai uşor decît pentru cel care se obişnuise să facă asta în fiecare zi. Din acest punct de vedere, ca şi în cazul ridicării nivelului de cultură, putem spune că Nicolae Ceauşescu şi-a săpat singur groapa.

Indiscutabil, austeritatea impusă de Nicolae Ceauşescu trebuie condamnată, chiar dacă în aceeaşi măsură, în istoria altor popoare, ar trebui condamnaţi şi conducătorii care au declanşat războaie. Napoleon a dus campanii care au răspîndit ideile Revoluţiei franceze în toată Europa reacţionară. Da, dar aceste campanii au însemnat sute de mii de morţi şi invalizi. Dacă ar fi fost întrebaţi, mai mult ca sigur francezii n-ar fi acceptat să meargă să moară la Austerlitz.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro