Ion Cristoiu: Nimeni nu e om mare pentru sluga lui (Tudor Arghezi)

Lacheu. Pentru a comenta melancolic disputa din familia lui Nicolae Iorga în chestiunea succesiunii, Tudor Arghezi trece în revistă, în tableta Eredităţi, din Adevărul, 16 noiembrie 1946, cîteva concretizări ale vorbei franceze că nu există erou pentru lacheul său. Reproduc pasajul, pentru că el destăinuie amănunte mai puţin cunoscute din Istorie:

„O vorbă franceză spune că nimeni nu e om mare pentru sluga lui. Valetul, aducîndu-i stăpînului papucii, apa caldă, numărîndu-i ciorapii şi, cum le zice, izmenele, pentru spălătoreasă, şi uitîndu-se în fundul lor, are motive să fie decepţionat. Prestigiul se chirceşte şi se face meschin. Pudoarea, politeţea, discreţia şi nevoia de distanţă nu e de crezut să aibă alt substrat decît conştiinţa că eşti fără să vrei un infirm.

Jaurès, miraculosul creator al socialismului, asuda în timpul unui discurs atît de mult şi atît de des încît era silit să se întrerupă, ca să se ducă să se schimbe, într-o cameră pregătită la Palais Bourbon. Camera ştia că în pauza lui deputatul se dezbracă, ia un duş, se primeneşte şi-l aştepta să reapară fulgerînd. Orişicum, elocinţa îi era oarecum diminuată şi accentul mai puţin sigur de el. Era stingherit ca de un fir de păr în gură.

Regina Serbiei, Natalia, cea mai frumoasă femeie din Europa, fusese abandonată de regele Milan, din pricina unui defect extrem de tragic. Ea călătorea şi iarna cu ferestrele de la vagon deschise, ca să nu-şi impresioneze personalul însoţitor cu mirosul, în exaltaţie permanentă, al părţilor ei ascunse.

Voltaire, genialul sarcastic al literaturii franceze, a fost un samsar aristocratic, îmbogăţit din intervenţii şi diferenţe, şi un avar, iar împăratul Vespasian se ştie că, în schimb, nu era sensibil la nici un fel de miros al gologanilor.

Probabil că în setea cu care caută istoria şi critica prin boarfele unui om reputat mare, se ascunde trebuinţa de a-l dovedi făcut pe măsura valeţilor lui, un sentiment de profanare, prezent şi la cărturari ca la cioclii.”

*

Spicuiri. Petre Stoica în Istoria polemică si antologică a literaturii române, Poezia, scrisă de Eugen Barbu, cu versuri pe care le reţin:

„Asemenea copiilor,/ cu crete colorate/ ţi-aş desena faţa/ pretutindeni pe ziduri./ Dar de ce să te sărute vîntul?”; „şi dintr-o curte îndepărtată se aude/ strigătul de moarte al fierăstrăului”; „Din ceasul preţuirii cade rugină”; „ca un rinocer trece locomotiva prin preajma pădurii”; „Din norul serii, zmeuriu,/ cad porumbei întorşi de pe cîmp;/ umbrele mănîncă repede/ afişele cu anunţuri din tîrg.”; „Radioul transmite concerte/ în albastru şi galben”; „în parc bătrînii dezleagă cuvinte încrucişate/ dar se poticnesc la cuvîntul moarte şi pleacă”; „rugaţi-vă pentru sufletul lui Cristofor Columb”; „în vecini copilul primeşte două clopote la fund”; „un vapor cu aburi se scufundă într-o gravură”; „Iubito, din bucătăria noastră dispare treptat/ mirosul metafizic al legumelor”; „doar copiii spun noapte bună cojilor de pepene”.

Cele mai multe spicuiri sînt însă din Emil Brumaru, poet cultivat de mine la SLAST, pe care mi-l amintesc năstruşnic şi ca om:

„motani care cîntă în fotografii la flaut”; „pipe scoţînd crini de fum”; „fluturi care beau catifea şi mănîncă dantele”; „costume frugale în care toamna miroase a praf adormit”; „motanii mănîncî pilaf de gutuie oranj”; „se spun cîntece naive pentru parfumat gura”; „crini în jiletci proaspete”; „motani cu limba parfumată”; „cişmele dulci”; „Prin atmosferă trec dirijabile fragede”; „se copie jartele intime ascunse în samovare blonde”; „prietenul dispărut din prea multă decenţă”, „damigene în care stau falnice cetăţi de vişinată”; „îngerii doxologesc”; „motanii sorb rom pe catifele”.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro