Ion Cristoiu: Noaptea de Sânzene, cînd animalelor le dă Dumnezeu glas de om

Decis să rezolv o dată pentru totdeauna transcrierea pe Diario a notelor uitate prin Caiete, mă apuc de corectat eseul Cunoaştere şi intuiţie la Sadoveanu, dedicat cîndva romanului Nopţile de Sînziene. Am însă nevoie de un citat menit a demonstra incapacitatea străinului Antoine Bernard de a intra în contact sufletesc cu mediul înconjurător. Românesc, evident. Şi cum am Nopţile de Sînziene în variantă electronică, trec la parcurgerea în viteză a romanului. Şi ajung la un moment dat la pasajul despre Nopţile de Sînziene în care se descrie momentul de la Miezul nopţii, cînd vieţuitoarele prind glas şi primesc de la Dumnezeu „lumina înţelegerii”. Nu ştiu dacă l-am transcris vreodată pe curat, deşi nu o dată l-am invocat. O fac acum. Şi pentru a semnala că Mihail Sadoveanu e mult mai modern decît am crede noi. Ce film fantasy s-ar putea face din acest roman!:

„Prin întunericul opac, pădurarul îşi căută locul şi se aşeză în iarba moale, cu spatele răzimat într-un trunchiu răsturnat. Miroseau puternic în juru-i sînzienele înflorite.

Noaptea era caldă, aşa cum se cuvine să fie în dricul verii. În noaptea aceea a sfîntului Ion de vară, se schimbă crîngul cerului după porunca cea prea-înaltă şi soarele începe să deie îndărăt. De aceea în zodie e zugrăvit la vremea asta semnul racului. La miezul nopţii a rînduit Dumnezeu un răstimp de linişte, cînd stau în cumpănă toate stihiile, şi cerurile cu stele şi vînturile, – după care dintr’odată toate purced în scădere. Iarna începe a-şi pregăti harmasarii în grajdurile ei din miază-noapte. În acel ceas al cumpenei, Dumnezeu a orînduit pace între toate animalele, jigăniile şi paserile. Le dă şi lumina înţelegerii pentru acel răstimp, ca să grăiască întocmai aşa cum grăiesc oamenii. Oriunde s’ar afla, toate se strîng în sobor şi stau la sfat. Aşa că Neculai Peceneaga aştepta acel ceas al soborului vieţuitoarelor din Borza.

Stătu o vreme ca într’o somnie, cugetînd la felurite lucruri nedesluşite. Apoi într’un tîrziu privi cerul miezului-nopţii. Carul-mare şi cel mic îşi întorseseră oiştile de stele. Iar cătră amiază se mişcaseră din răsărit semnele Balaurului. Deci se apropia ceasul; mintea i se subţie şi vederile i se deschiseră prin întuneric.

În jurul lui era un fel de foşnet pe care de-abia îl prindea cu urechea. Din locurile cele de dedesubt, din tău, ştia că trebuie să suie mistreţii. Mai ales cei bătrîni nu se poate să lipsească. Lupii vin din Cazane. Din văile acele ale lor, dese ca peria, ies pe brînci, trec două dealuri şi coboară două rîpi, pînă ce ajung aici la Paraclis. Lupoaicele vin cu căţeii pe de lături şi tot clămpănesc la ei din fălci, alungîndu-i dela ţîţe. Acele clămpănituri – parc’ar fi plesnit vreascuri – le auzea prin tăcere Peceneaga. Bursucii s’aud tipăind pe cărări, caşi iepurii, caşi caprele. Dar pe vulpi nu le poate auzi nici pămîntul. În streşina poienii fîlfîie buhnele şi huhurezii. Le simte vîntul aripilor în pleoape, cînd ridică ochii la stele. Dar de văzut încă nu le vede. A şuşuit văzduhul o clipă: se chiamă că s’au coborît pajurile pe dîmburi de stejari. Vin şi cocostîrcii cei bătrîni, care au avut cuib pe casa lui Neculai Peceneaga, cînd trăia în locuinţă omenească. Dar acuma casa-i pustie şi dărîmată, în coasta pădurii, spre satul ţigănesc. Stau strîns în furcile fagilor veveriţele şi jderii. Stau motanii sălbatici lîngă ierunci. Acuma, cînd se înfioară zvon în poiană, toate sălbătăciunile s’au bulucit şi aşteaptă numai semn de sus, ca să le vie graiu omenesc şi să deschidă soborul.

Acel semn Peceneaga îl simţi deodată în inima lui. Ca dintr’o toacă dela o mănăstire din cer, s’a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului-nopţii începu să ningă o lumină slabă. Şi Peceneaga văzu toate dihăniile, şi jigăniile, şi paserile, în sobor. Se bucură pînă în fundul fiinţii lui de mila lui Dumnezeu şi începu să asculte.”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro