Ion Cristoiu: „Nu aveam doar reputaţia de şantajist – eram chiar şantajist – a răspuns Şeicaru”

Ceasornicul Carol I. Decid să public în serial la Suplimentul literar artistic al cristoiublog.ro cartea sau mai degrabă cărticica lui Archibald, Ce-am văzut în România Mică. Sub pseudonimul Archibald, publicistul G. Dumitrescu a tipărit la editura ziarului Universul în 1926 o carte de ceea ce el numeşte Anecdote istorice despre România Mică. Primul capitol din lucrare a fost publicat şi prefaţat de mine la Historia. Era pe vremea cînd revista avea o rubrică născocită de mine, cu intenţia vădită de a reaminti cititorilor de existenţa unor cărţi uitate. Acum, de exemplu, aş publica romanul lui Mircea Dumitrescu În cetatea idealului, după ce o scrisoare de a lui Pamfil Şeicaru m-a avertizat că e o excepţională radiografie a afacerilor din perioada Neutralităţii, văzute de mulţi ca una dintre cele mai corupte perioade din istoria ţării. Prefaţa o voi da Jurnalului gîndurilor mele. Citind însă primul capitol, de fapt recitind, pentru că am citit cartea cu prilejul publicării în Historia a capitolului, descopăr un nou fapt menit a mă convinge de punctualitatea lui Carol I. Cred că despre ea am mai scris. Amănuntul povestit de Archibald sub forma unei anecdote istorice se dovedeşte semnificativ pentru personalitatea lui Carol I:

„Reflectat, consecvent, metodic şi, ca să slujească de pildă, pururea călare pe protocol, acest cel dintîi servitor al Statului se studia pînă în cele mai migăloase amănunte ale atitudinii. Pentru el, între altele, cum scrisese însuşi în albumul Paris-Murcie, «exactitatea e politeţea regilor». De aceea, ca să dea exemplu întru aceasta, cabinetul său de lucru avea, drept obiect de primă necesitate, un cronometru – şi pentru vizitele pe care le anunţa în oraş calcula, prin curieri, cu ceasornicul în mînă, distanţele şi timpul întrebuinţat pentru a ajunge la destinaţie, aşa încît, cînd făcea cunoscut că la ora 8 se duce în inspecţie la Malmaison, trompetul de la poarta cazărmii putea să sune «sosirea suveranului» la 8 fără un minut.”

*

Mărturisirea lui Şeicaru. În cadrul colaborării dintre Regimul Ceauşescu (spun asta, deoarece Pamfil Şeicaru n-a colaborat cu Securitatea, ci cu Regimul Ceauşescu, cu aprobarea directă a lui Nicolae Ceauşescu), marele publicist era vizitat la Madrid de diferite surse. Unele era ofiţeri de Securitate, altele colaboratori ai Securităţii sau pur şi simplu cărturari care primeau acceptul de a sta de vorbă cu Bătrînul. Florian Bichir s-a ocupat de relaţia dintre Şeicaru şi Regim cu un profesionalism mult deasupra celui semnificat de Dinu Zamfirescu, autorul unei cărţi de pamflete Cîrtiţele Securităţii. Printre altele Florian Bichir redă dintr-o Notă alcătuită în 3 februarie 1969 de Sursa Cornel Toma dialogul dintre sursă, invitată la masă de Viorela Şeicaru, fata lui Şeicaru, şi Pamfil Şeicaru. Următorul fragment e edificator pentru stilul Şeicaru. Cel de a intimida interlocutorul indiferent de cine era acesta pe scara socială:

„La Paris, în ziua de 21 decembrie 1968, sursa a fost invitată la masă de doamna Viorela Şeicaru. Aici se mai aflau tatăl ei, Pamfil Şeicaru, şi un musafir din România (Borza, de profesiune inginer agronom).

Pamfil Seicaru în timpul mesei a fost destul de morocănos, deşi politicos. După masă, rămaşi amîndoi (Pamfil Şeicaru şi sursa) la un pahar de vin şi la cafele, a început o discuţie cu momente de tensiune şi chiar de agresivitate orală.

Interogatoriul lui Pamfil Şeicaru a fost nedisimulat, direct, uneori brutal.

– Mai întîi întrebarea: «Cine eşti dumneata?»

Sursa şi-a repetat numele şi profesia.

– N-am auzit de dumneata.

– Nu-i de mirare, a răspuns sursa. Cînd aţi părăsit ţara eram la început de carieră şi aveam vreo 25 ani.

De mine-a întrebat Seicaru – ai auzit? Ce părere aveai despre mine?

Sursa a mărturisit că nu prea bună, întrucît Pamfil Şeicaru avea reputaţia de şantajist.

– Nu aveam doar reputaţia de şantajist – eram chiar şantajist – a răspuns Şeicaru. Cum crezi dumneata că se putea face ceva în România, coruptă, levantină? Am lovit, am ameninţat, am demascat etc., dar în problemele fundamentale am fost patriot s-a autoapreciat Seicaru. Nu m-am vîndut nici unui partid, nici regelui, nici legionarilor, nici lui Hitler şi nici ruşilor.”

Potrivit sursei, la întîlnirea cu Şeicaru avea 48 de ani. Deoarece Şeicaru declară că n-a auzit de acest nume, pe care-l dă sursa, presupunem că era un istoric sau un om de cultură. Dacă ar fi fost mecanic auto, Şeicaru ar fi fost penibil zicîndu-i că n-a auzit despre el. Mie însă din acest dialog mi-a trezit interesul mărturisirea cu şantajul. Nu era o bravadă. Aşa cum se vede, de altfel, şi din relaţia cu Securitatea, Pamfil Şeicaru a fost un ins care şi-a văzut interesul şi de dragul acestui interes n-a avut mamă, n-a avut tată. Într-un fel el are dreptate. Cum dracu să faci ceva în România coruptă fără a fi şi tu corupt?!

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro