Ion Cristoiu: O formă a slugărniciei gazetăreşti: Teama de a fi obiectivă cu Vestul

La finele lui noiembrie 1994, am fost prezent, în calitate de invitat, la un seminar organizat la Paris de Adunarea Naţională a Franţei sub titlul „Jurnalism şi democraţie în Europa centrală şi orientală: ce rol poate juca Franţa?”. Nu de puţine ori am denunţat sindromul numit de mine al Provinciei din Est depărtate de Centru. Occidentalii sînt suprinşi să constate că noi, românii, facem plecăciuni în faţa lor fără ca ei să ne fi cerut asta. Printre formele cele mai mizere ale slugărniciei se numără şi teama de a fi obiectivi cu tot ce se întîmplă în Occident. Ar fi normal ca scriind despre realităţile din Vest, inclusiv din America, ţinătorii noştri de condei să aibă faţă de aceste realităţi poziţia critică a presei din Vest faţă de ele.

Nu se întîmplă aşa ceva.

De la jurnalişti pînă la prostituate, tot ce aparţine Vestului e subiect de admiraţie şi evident de comparare defavorabilă cu tot ceea ce se întîmplă la noi. Pe vremea comunismului, realităţile din Vest erau caricaturizate prin denigrare. Acum, în postdecembrism, ele sînt exagerate prin elogiere. În schimb realităţile din URSS erau idilizate, în timp ce azi sînt date cu fard cele din Vest.

Aşa cum se vede şi acum, eu nu am complexul Occidentului. Am scris şi scriu despre evenimentele din Vest cu aceeaşi detaşare cu care scriu despre realităţile de la noi. Într-un cuvînt sînt un ziarist occidental cînd scriu despre Occident şi nu un ziarist din Provincia de Răsărit a Lumii civilizate care e România. Şi am fost aşa imediat după decembrie 1989 şi nu abia în ultimii ani. Cea mai bună dovadă o reprezintă comentariul publicat de mine în Evenimentul zilei din 3-4 decembrie 1994. Îl republic aici nu numai ca o dovadă a lipsei de complexe avute ca ziarist postdecembrist, dar şi pentru că observaţia că presa de la noi trece cu vederea realităţile din fostele ţări surori întru comunism e valabilă şi azi:

„O pierdere de timp

Împărtăşesc o adevărată repulsie faţă de seminarii, colocvii şi simpozioane. Văd în ele o formă snoabă a banalei pălăvrăgeli de cafenea. Stai şi baţi din gură întruna pînă te iau durerile de cap. Cu toate acestea am acceptat invitaţia de a participa la seminarul «Jurnalism şi democraţie în Europa centrală şi orientală: ce rol poate juca Franţa?», organizat la Paris de Adunarea Naţională a Franţei. Au cîntărit greu în decizia mea două argumente. Unul a fost credinţa că seminarul se va bucura de prezenţa unor redactori şefi şi directori de publicaţii din fosta parte comunistă a Europei. Cu excepţia Albaniei, toate celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est erau trecute în program. Mă gîndeam că reuniunea putea fi un bun prilej de a stabili pentru «Evenimentul zilei» legături strînse cu aceste gazete vioaie, înflorite pe solul acoperit pînă nu demult de posomorîtele lanuri ale presei unice. Oricît ar părea de ciudat, în România se cunosc puţine lucruri despre realitatea social-politică, economică şi morală din ţările Europei centrale şi de est. Ştim aproape totul despre ţările occidentale. Nu ştim aproape nimic despre ţările care traversează o experienţă istorică asemănătoare în linii mari cu cea pe care o încearcă România. Cum merge privatizarea în fostele ţări surori? În ce stadiu se află agricultura? La ce proporţii a ajuns corupţia? Cum sunt preţurile? Iată doar cîteva întrebări la care românii ar vrea să afle răspunsuri competente. Răspunsurile pe care nu le pot da decît jurnaliştii, aceşti «istorici ai clipei», cum îi poreclea Albert Camus. Printr-un schimb de redactori, de publicaţii şi corespondenţe cu principalele cotidiane din ţările estice, schimb ce putea fi stabilit la Paris, «Evenimentul zilei» îşi putea asuma misiunea de a ţine la curent opinia publică din România cu întîmplările mari şi mici din ţările răposatului lagăr socialist.

Un alt argument pentru a participa la seminar a fost precizarea pompoasă din capul programului primit de fiecare dintre cei invitaţi. Potrivit acestei precizări, seminarul urma să se desfăşoare sub «înaltul patronaj al domnului Philippe Séguin, preşedintele Adunării Naţionale a Franţei». În plan strict formal, Philippe Séguin e un fel de Adrian Năstase al Republicii Franceze. În plan practic însă, deosebirea de ambiţiosul nostru politician e ca de la cer la pămînt. Nu numai pentru că Philippe Séguin e preşedintele Camerei Deputaţilor unei ţări de proporţiile Franţei, dar şi pentru că domnia sa e o personalitate de talie europeană. Un asemenea înalt personaj – gîndeam – va da reuniunii de la Paris o rezonanţă cît de cît mai acătării. Realitatea de la faţa locului mi-a contrazis însă violent toate socotelile. Mult trîmbiţata manifestare a fost un eveniment de un anonimat izbitor. Presa franceză nu i-a consacrat nici măcar un rînd. Despre canalele de televiziune n-are rost să mai vorbim. Singura cameră de luat vederi pe care am zărit-o pe acolo a fost camera mea. Discuţiile au fost mai mult decît sterile. În a doua lor parte, după dejunul oferit de doamna Nicole Catala, vicepreşedintele Adunării Naţionale a Franţei, ele erau cît pe aici să nu mai poată fi continuate din lipsă de combatanţi. O parte a delegaţiilor s-au lăsat în braţele unei moţăieli binefăcătoare. O alta au şters-o la cumpărături prin Paris. Directorii şi redactorii şef presupuşi n-au catadicsit să vină. Excepţie făcînd România, publicaţiile din ţările estice au fost reprezentate de oameni de mîna a doua. Înaltul patron, Philippe Séguin, n-a binevoit să ne arate ilustra-i faţă.

Psihologii susţin că tot ce e mult strică. O femeie goală, de exemplu, ne oferă o imagine superbă cînd e singură. Mai multe femei goale, oricît de frumoase ar fi ele, dau însă, cînd sunt adunate grămadă, ca nişte oi tunse, o impresie neplăcută. Această imagine e de-a dreptul jalnică în clipa cînd femeile sunt nişte amărîte. O asemenea impresie mi-a lăsat-o întreg seminarul de la Paris. Ne strînsesem acolo, întruna din săliţele imensei clădiri a Adunării Naţionale a Franţei, reprezentanţii jurnalelor din toate ţările Europei centrale şi de est. Ne adunasem acolo ca nişte rude sărace, venite din provincie cu Personalul, pentru a ne plînge înaltei protectoare, Franţa, de problemele politice şi economice care ne rod zilele. Iar înalta noastră protectoare, care nici ea nu se simte prea bine, pentru că sora mai mare, America, o tratează cu sictir, ne-a ascultat cu un surîs pe cît de politicos pe atît de indiferent. A existat, totuşi, în această bălăceală de lacrimi, proteste şi denunţuri estice o satisfacţie secretă. Aceea de a-i vedea pe reprezentanţii Rusiei mai amărîţi decît noi.

O satisfacţie prea mică însă pentru a justifica pierderea de timp care a fost seminarul de la Paris!”

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro