Ion Cristoiu: O întrebare pentru presa mondială de azi: Se poate minţi în numele Binelui?!

De la sindrofia PNL ţinută în Aula Bibliotecii Universitare, Cora Muntean mi-a adus trei cărţi, toate scrise de istoricul clujean Ion Novăcescu. Manifestarea a fost organizată şi condusă de Rareş Bogdan. Prezenţa celor trei cărţi semnate de Ion Novăcescu va fi avînd legătură cu apartenenţa celor doi la Grupul de la Cluj. Una dintre cărţi îmi e cunoscută. Se intitulează Linşajul mediatic în politica românească. 1919. Ziarul Adevărul contra lui I.C. Brătianu. Cum cartea a apărut la editura Adevărul Holding în 2013, cred c-am fost prezent şi chiar am vorbit la lansarea ei. Sînt sigur c-am şi notat cîteva consideraţii despre ea, alcătuite la vremea respectivă. Esenţa textelor mele din 2013 viza efemeritatea presei. Toată lumea îl ştie pe Ion C. Brătianu. Puţini ştiu cine a fost Constantin Mille. La vremea apariţiei sale cartea s-a vrut şi un moment publicitar pentru Adevărul lui Dinu Patriciu. Lesne de înţeles de ce apăruse la editura Trustului Adevărul, una dintre cele mai bune din ţară. Pe coperta din spate, autorul semnează următorul text, menit a justifica apariţia cărţii la editura Adevărul:

„Această carte ne oferă cronica primului linşaj mediatic din politica românească, executat în 1919, timp de 333 de zile, de marele jurnalist Const. Mille – părintele fondator al presei române moderne – şi al său influent ziar, Adevărul, contra celui mai puternic om de stat al României Mari, premierul liberal Ion LC. Brătianu. În urma acelui război politico-mediatic, de o agresivitate şi o creativitate nemaintîlnite, omul politic a fost trîntit de la putere şi a pierdut primele alegeri organizate în baza votului universal, pe care tocmai îl introdusese în ţară. De atunci a rămas în conştiinţa colectivă celebra zicală:

«Nimeni nu poate cîştiga un război cu presa!»”.

Atît la lansare, cît şi în cronica semnată în Adevărul am pus accent pe teza despre Puterea presei.

De atunci au trecut nu numai nouă ani de Istorie, dar şi trei momente din procesul mondial de decădere a presei:

1. Linşajul mediatic al CCN împotriva lui Donald Trump.

2. Afirmarea presei occidentale, dar şi a presei noastre, drept ciomag al Puterii în strădania de a instaura Dictatura Covid 19.

3. Rechiziţionarea presei occidentale pe post de cai de ham în Războiul dintre SUA şi Rusia, de partea SUA.

Toate aceste trei momente au însemnat tot atîtea situaţii în care presa a renunţat de bunăvoie la arma care a făcut-o de temut de-a lungul timpului de Puterile trecătoare din Istorie: Arma adevărului.

Cartea lui Ion Novăcescu îmi apare acum, în 2022, într-o lumină net diferită de cea din 2013.

A contribuit la aceasta şi posibilitatea de vedea pe viu, ca să spun aşa, din lectura colecţiei Adevărului pe 1919, dar şi pe anii anteriori – 1914, de exemplu – ce a însemnat campania dusă împotriva lui I. C. Brătianu.

Puţine sînt ediţiile care pot sluji azi Istoricului drept document despre vremea respectivă.

Campania împotriva lui Ionel Brătianu domină fiecare ediţie.

Şi fiecare ediţie e pentru noi, cei de acum, maculatură.

Ion Novăcescu trece în revistă toate abaterile grave de la normele profesionale, ba chiar şi de la normele morale ale redactorilor conduşi de Constantin Mille în campania dusă împotriva lui Ionel Brătianu şi a familiei acestuia:

„Ironizarea, insultarea şi diabolizarea familiei Brătianu, şi în special a lui Vintilă Brătianu, de către ziarul Adevărul nu au cunoscut limite deontologice, morale sau de limbaj în anul 1919. Un singur lucru conta: denunţarea, compromiterea şi eliminarea din peisajul politic a inamicilor publici cu numele de Brătianu. În exploatarea mediatică antibrătienistă a diferitelor teme sau subiecte, în special a celor care făceau parte din celebra categorie (inventată tot de Mille) a «cointeresărilor brătieniste», Adevărul s-a folosit de multe ori de metode nonjurnalistice, reprobabile, care nu aveau nimic de-a face cu jurnalismul occidental (Ion Novăcescu a semnat aceste rînduri în 2013 cînd jurnalismul occidental mai însemna ceva – n.n.) şi cu deontologia profesională, cum au fost: delaţiunea unor cititori indignaţi; materiale nesemnate sau cu pseudonime amuzante, gen: Dacian ori Plutus; manipulări şi calomnii ordinare; insulte şi acuzaţii fără probe. După cum am mai arătat în cuprinsul studiului nostru, pentru editorialiştii, pamfletarii şi ziariştii Adevărului, cu Mille în frunte, nu contau faptul real, logica, realitatea constituţională ori deontologia profesională, ci doar scopul, interesul şi resentimentul antibrătienist. Importantă era doar inspiraţia în creaţia mesajelor politice antibrătieniste defăimătoare şi conta doar ca linşarea inamicului public Ion I.C. Brătianu şi a fratelui său, Vintilă, să fie cotidiană şi cît mai agresivă, pentru a impresiona şi influenţa publicul elector. Cele două ţinte trebuiau să fie în permanenţă atacate, compromise şi diabolizate (cu excepţia unei scurte perioade de armistiţiu politic takisto-brătienist) şi pentru atingerea acestui obiectiv nu contau metodele şi mijloacele de luptă mediatică. Iar adevărul, cu adevărat, de multe ori lipsea din ecuaţie sau, la nevoie, era fabricat unul convenabil în laboratorul ziarului.

Mai mult decît atît, Mille şi ziarul său au mers pînă într-acolo cu agresiunea lor mediatică antibrătienistă încît, de mai multe ori, au instigat opinia publică la violenţă fizică contra lui Ion I.C. Brătianu, a familiei sale, dar şi contra altor lideri liberali.

De multe ori, mesajul concret transmis românilor de ziar a fost acela că doar cu bâta pot fi puşi la punct cei doi capi ai sistemului brătienist, corupt şi mafiot, şi că poporul este îndreptăţit să le aplice o corecţie fizică sănătoasă. ”

Regăsim în această trecere în revistă a mijloacelor necinstite folosite de Adevărul din 1919 toate trucurile la care a apelat presa occidentală în campaniilor duse împotriva lui Donald Trump şi în participarea la Războiul din Ucraina pe post de propagandă din tranşee.

Pentru ultima campanie se aplică şi ceea ce Ion Novăcescu numeşte dihotomia Buni-Răi folosită de Adevărul ca o prefaţă la dihotomia Comunişti-Duşmani de clasă din stalinism:

„Pe un alt plan, tehnica maniheistă a luptei dintre Bine şi Rău a fost una dintre armele cele mai uzate de Mille şi al său ziar în cadrul linşajului antibrătienist. Diabolicului şi diabolizatului Brătianu i-au fost opuse figurile eroice, de cavaleri ai Adevărului, ale lui Mille, Bacalbaşa, Fagure, Costa-Foru şi Cocea. În aceeaşi măsură şi sub aceeaşi formă, binele a fost simbolizat sub chipurile democratice şi modernizatoare ale lui Take Ionescu, Al. Averescu, Iuliu Maniu, Venizelos sau chiar Petre Carp, în timp ce răul absolut al României era reprezentat de triada tirano-mafiotă brătienistă.”

Dacă înlocuim Ionel Brătianu cu Vladimir Putin şi Take Ionescu, cu Vladimir Zelenski, avem anunţat încă din 1919 de pe meleaguri româneşti Războiul mediatic dus azi împotriva lui Putin şi a Rusiei.

Linşajul mediatic practicat de Adevărul în 1919 despre care vorbeşte Ion Novăcescu în cartea sa din 2013 se dovedeşte profetic pentru presa occidentală din ultimii ani şi prin, dacă nu mai ales, justificarea încălcării tuturor normelor profesionale şi chiar ale bunului simţ. Constantin Mille şi gaşca invocau drept temei al derapajelor din cadrul linşajului mediatic faptul că Ionel Brătianu şi Liberalii întruchipau Răul împotriva căruia lupta Forţele Binelui cu Adevărul în frunte. Ionel Brătianu şi fraţii săi erau pentru Adevărul un pericol mortal, un Rău absolut. Pentru biruirea acestui Rău toate mijloacele erau permise. Inclusiv cele ticăloase:

„În tranşeele şi în asalturile de pe primul front de luptă, Const. Mille şi colegii săi de redacţie şi-au asumat rolul şi s-au afişat public în postura de cavaleri justiţiari ai Adevărului, ai democraţiei şi modernizării societăţii româneşti, în războiul total cu Monstrul politic corupt şi tiranic al liberalismului şi societăţii româneşti, pe care l-au zugrăvit cu chip de şobolan hidos, aidoma unei Icoane a Răului.”

 O astfel de pretenţie ridică două întrebări:

a. Cine garanta în 1919 că Adevărul întruchipa Binele, iar Ionel Brătianu Răul? Să luăm un exemplu. La Conferinţa de pace de la Paris, Ionel Brătianu s-a dovedit de o rară intransigenţă în apărarea intereselor româneşti. Ziarul lui Mille duce o campanie mizeră împotriva acestei prestaţii, azi văzute ca unul din puţinele momente de tresărire a orgoliului naţional. Adevărul din 21 iunie 1919 îşi bate joc de această prestaţie. Pe prima pagină, sub titlul Întoarcerea e publicată o caricatură înfăţişîndu-l pe Ionel Brătianu la porţile cetăţii din poezia lui Bolintineanu sub care se parodiază celebrele versuri din Muma lui Ştefan Cel Mare:

„Eu sînt bună mamă, fiul tău dorit,

De la conferinţă mă întorc pîrlit”.

Din perspectiva Istoriei putem spune că Ionel Brătianu n-a întruchipat la vremea respectivă Răul. A făcut România Mare, a iniţiat şi condus reformele care au modernizat România, a realizat unirea social- economică reală a provinciilor româneşti. Dacă Adevărul întruchipa Binele nu risc să răspund.

b. Cine desemnase în persoana lui Constantin Mile pe Liderul luptei pentru democratizarea şi modernizarea societăţii româneşti?

Sînt întrebări valabile şi azi, dacă nu mai ales azi, pentru Presa care s-a transformat în Armă de luptă împotriva Răului de pe poziţiile Binelui.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro