Ion Cristoiu: O iubire în Constantinopolul asediat de turci

Nu mai ţin minte cine mi-a zis de Amanţii din Bizanţ, romanul finlandezului Mika Waltari, apărut în 1952.

Mergînd la TVR pentru a viziona secvenţele ce urmează să fie la emisiunea de diseară, Căderea Constantinopolului, am întrebat pe cei din echipă dacă vreunul sau vreuna mi-a vorbit de roman. Două dintre fete mi-au răspuns că nu.

Am cumpărat cartea, cred, la Librăria Alexandria din Complexul Comercial de la Focşani. De cîte ori ajung la Complex, în drum spre Găgeşti, mă abat şi pe la librărie. Cartea finlandezului a fost scoasă de Polirom în 2011, în colecţia Top 10+. Capodopere ale literaturii de pretutindeni într-o colecţie a celor mai îndrăgite bestselleruri. Ca de obicei, după cumpărare am pus-o bine. Adică în Turnul Babel al cărţilor de lîngă birou în speranţa că vreodată în viaţa asta voi reuşi să le repartizez în Dulapuri. Nu ştiu de ce m-am decis s-o citesc acum. De fapt, dacă mă gîndesc bine, mi-am zis s-o termin acum, înainte de emisiune, constrîns de timp. După emisiunea despre Căderea Constantinopolului, nu cred că voi mai avea interes de ea.

De cum am început-o, n-am mai lăsat-o din mînă. Fireşte, romanul îşi propune reconstituirea ultimei jumătăţi de an din istoria de 1.000 de ani a Bizanţului: 12 decembrie 1452-29 mai 1453. Ca în toate producţiile de acest fel, autorul se foloseşte de un personaj pentru a facilita descrierea diferitelor locuri şi secvenţe. Personajul, totodată şi narator, se numeşte Ioannis Anghelos, ultimul descendent al dinastiei bizantine a Anghelezilor. Venit din Apus la Constantinopol (ca latin) el se îndrăgosteşte de Anna Notaras, fiica megaducelui Loukas Notaras, cel suspectat de a fi trădat în favoarea turcilor, după Cucerirea Constantinopolului favorit la postul de guvernator, măcelărit cu familia de Mehmet al II-lea în urma intrigilor ţesute de cei de la Curte.

Amanţii din Bizanţ e un titlu aiurea. Mult mai nimerit ar fi fost Amanţii din Bizanţul asediat, pentru că iubirea celor doi se aprinde şi arde în zilele cînd Bizanţul se afla sub ameninţarea otomanilor.

Trucul personajelor pretext pentru popularizarea Istoriei a mai fost folosit pînă acum în destinul Literaturii universale. În ciuda titlului său absolutamente comun, romanul lui Mika Waltari se rostuieşte în jurul a două personaje bine întocmite estetic. Ioannis Anghelos e un bărbat copt, însurat cu o italiancă, păstrat la graniţa dintre mister şi romantism. Amintirile îl dezvăluie ca un ins al vremii sale: aventurier, trecut prin războaie şi pe la diferite curţi, inclusiv cea a lui Mehmet al II-lea. Anna Notaras nu e doar un pretext facil de iscodire a Lumii Înalte din Bizanţul bolnav, lume fanatic ortodoxă, gata să trădeze în favoarea noului stăpîn de popoare. Ea se vrea întruchiparea misterului feminin. Ca şi bărbatul Ioannis, noi, cititorii bărbaţi de azi, n-o înţelegem cu raţiunea noastră în hachiţele înnebunitoare.

Forţei celor două personaje i se adaugă relaţia întunecată dintre cei doi.

Bun psiholog, finlandezul e un talentat reconstituitor de lume. Graţie jurnalului său avem o excepţională imagine a Bizanţului asediat, a realităţilor complicate ale Lumii înalte şi chiar a Asediului propriu-zis.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro