Ion Cristoiu: O meditaţie amară despre caracterul criminal al deraierilor de la normele profesiei de ziarist

Criza informaţiilor culturale. Interesat de colaborarea mea la Viaţa studenţească, am ajuns cu studiul la numerele din 1970. Descopăr printre redactori şi colaboratori multe vedete ulterioare ale presei comuniste şi postcomuniste: Ionuţ Niculescu (un nemaipomenit cercetător în Istoria teatrului românesc), Ileana Colomieţ (cronicara de temut a teatrului şi a cinematografiei), George Mitroi (cel mai bun cronicar de sport al momentului), Adrian Dohotaru (cu o carieră de succes după decembrie 1989, mort în condiţii nedesluşite). Un interviu cu Gall Erno, profesorul nostru de Etică, e semnat de Zoltan Rostaş (actualmente iscoditor al istoriei orale). În anul universitar 1970-1971 sînt trecut în caseta redacţională primul ca şef de subredacţie. Din numărul din 2 decembrie 1970 apare în casetă Vasile Astărăstoaie, şef de subredacţie la Iaşi. Scriam că, deşi şef de subredacţie, colaborarea mea la revistă avea loc în domeniul cultural – eseuri filosofice, publicistică lesne de apropiat de proză. În numărul din 25 octombrie 1970, revista publică o anchetă despre Cine ne semnalează evenimentele culturale. Prefaţa explică rosturile materialului:

„Unde şi cînd are loc cutare eveniment cultural-artistic? Cine e protagonistul lui? Iată cîteva întrebări intrate în obişnuinţa noastră zilnică.

Mai sînt şi altele. De la cine şi de unde aflăm datele exacte ale producerii evenimentului?

Despre aceste surse care semnalează, care preîntîmpină, care anunţă apariţia unor cărţi, premiera unui spectacol, recitalul unei personalităţi, emisiunile de radio şi televiziune, încercă să construim o imagine în ancheta de faţă.”

Intervenţia mea, fără semnalarea condiţiei de student, (mi se conferea statut de om de cultură,!) atrage atenţia asupra informaţiei culturale ca o cenuşăreasă a presei. Vorbesc chiar de importanţa unui eveniment cultural după atenţia acordată de presa generalistă:

„Ion Cristoiu: Principala deficienţă: lipsa unei informaţii sistematice, plecînd de la un anumit punct şi de la un anumit principiu. De cele mai multe ori ea se face la întîmplare după criteriul spaţiului rămas disponibil în nu ştiu care revistă sau după preocupările unui anumit redactor; şi toate acestea într-o lume în care volumul informaţional a crescut enorm, în care îţi este aproape imposibil să fii la curent cu ceea ce apare zilnic în diferite domenii ale culturii. Mă refer îndeosebi la modul deficitar în care se face informaţia în anumite domenii ale culturii: cartea, expoziţia, manifestarea culturală. Căci această deficienţă este urmarea unor preocupări periferice şi nu a unei preocupări sistematice, posibilă numai prin existenţa unui punct unic de difuzare a informaţiei culturale. Nu am mania înfiinţării de noi «comitete şi comisii», dar ar fi de un real folos un fel de buletin de informaţie culturală, redactat cu competenţă, dînd posibilitatea oricăruia dintre noi să afle ultimele noutăţi din domeniul cultural fără a mai fi obligaţi să răsfoiască zeci de reviste binevoitoare. Dacă în cadrul televiziunii şi al radioului această sistematizare există, în schimb aici una din deficienţe ţine de ordinul diferenţierii. Există emisiuni mai mult sau mai puţin importante; această diferenţă ar trebui subliniată prin cantitatea de informaţie acordată unora din ele: pentru cele mai importante mai mult, pentru cele mai puţin importante, mai puţin.”

Aş putea semna şi azi această intervenţie. Nu de alta dar nici azi nu stăm mai bine decît în 1970 în materie de informaţii culturale în presa generalistă.

*

 Răzbunarea CIA pe Presă. Sezoanele 6 şi 7 ale serialului Homeland sînt punctul culminant al răzbunării CIA pe Presă. Mai ceva ca în proza proletcultistă, se creionează aici portretul ziaristului provocator, al ziaristului, care nu mai e demult ziarist, ci o trompetă ale cărei zbierete provoacă tragedii. Brett O’Keefe e prezentator la o emisiune tv difuzată exclusiv pe Internet. Ca orientare, e conservator, tipul de conservator american despre care nu ştii dacă zicerile sale sînt ale unuia bătut în cap sau ale unui tip cît de cît citit. Orientarea, convingerile, ideile nu contează în cazul acestui aşa-zis ziarist. Mai întîi pentru că nu prezintă, ci zbiară. În ultima vreme s-a ivit şi a înflorit la noi prezentatorul tv care umple aproape întreaga emisiune cu un discurs al său. Discursul e un amestec de Caţavencu cu un pacient de spital psihiatric. E greu de desluşit în bulbuceala sa de vorbe o idee, o convingere, o temă. Omul spune tot ce-i trece prin cap, ba chiar şi ce-i trece prin fund, pentru că la el deosebirea dintre partea de jos şi partea de sus nu există. Discursul e totdeauna însoţit de spume la gură, de ochi rătăciţi, de tremurături. Face asta din convingere? Evident nu. În realitate, e un actor mediocru, care-şi ascunde sub zguduiri de telenovelă golul de talent şi de etică. Aparent, Brett O’Keefe o urăşte pe Elisabeth Keane, preşedinta democrată a SUA, de pe poziţii conservatoare, mult chiar sub cele ale lui Trump. În realitate, el e o jigodie. Colaborator al lui Dar Adal, specialist CIA în Black ops, Brett O’Keefe participă conştient la complotul celor din Agenţie împotriva preşedintelui ales, pus la cale în scopul – zis de autori – ca unul al educării, deoarece preşedinta nu agreează mijloacele criminale ale CIA. Pentru aceasta Brett O’Keefe încalcă tot ce pe un ziarist îl opreşte să fie tîrîtură. Falsifică grosolan filmul în care fiul preşedintei, mort în Irak, fuge să salveze un camarad şi nu fuge ca un laş. Tăiat înainte de a se vedea cum fiul sare să-şi salveze colegul, filmul e folosit de provocator în emisiunile pompos intitulate Adevărul adevărat pentru a o lovi pe preşedintă. În zbieretele sale pe post de moderator Brett O’Keefe lansează atacuri la persoană, se indignează la rece, dar mai ales practică o demagogie epileptică. Iresponsabilitatea aşa zisului ziarist atinge punctul maxim prin provocarea măcelului de la familia Elkins, fortăreaţă a conservatorilor provinciali agresivi. Deşi Saul îl sună pentru a-i spune că fotografia băiatului pe patul de spital e un fals, el nu-i avertizează de asta, cum îl roagă Saul, pe cei din casă. Un agent FBI e executat şi în acel moment, înrăiţi, cei de la FBI iau casa cu asalt. Bilanţul victimelor: 18 morţi, printre care şi copii. Telespectatorii serialului îl văd pe Brett O’Keefe în toată splendoarea sa de hienă. Deşi soţia lui Elkins îl roagă să se potolească, pentru că sînt în pericol copii ei, aşa-zisul ziarist dă fuga la camera de luat vederi cu mîinile pline de sînge. Telespectatorii săi n-au văzut realitatea. Cei ai serialului au văzut-o.

 Homeland e o meditaţie amară despre caracterul criminal al deraierilor de la normele profesiei de ziarist.