Ion Cristoiu: O nedumerire mereu actuală

Impiegatul care trăieşte pe picior mare. Scrie Caragiale în schiţa „Slăbiciune”:

„Vedeţi pe acest mic impiegat.

Ştiţi cată leafă are tânărul pe lună?

150 de lei... adică 150 în stat, în mană capătă 135; care va să zică, 1.620 de lei pe an; prin urmare, are venit, din munca lui, câte 4 lei şi 44 de bani fără ceva pe zi, în anii comuni, în anul bisextil, câte 4 lei şi 42 de bani şi ceva.

E cam prea puţin, ce e drept; dar pentru un tânăr fără viţii şi cu socoteală, poate s' ajungă.

Ia, să-l privim, mă rog.

Unde-o fi mergând aşa gătit acest june? Se opreşte în faţa cofetăriei Riegler să-şi aşeze încă o dată cravata, care arde ca focul; îşi scutură cu batista pantofii de lac; îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă împrejur; se'nţepeneşte în călcâie şi se uită spre faţada Teatrului Naţional...

La ce se uită? Ei! la ce! la muscali...

După multă desbatere interioară, îşi alege unul foarte maladet îmbrăca în catifea albastră, cu brâu pembè, cu doi trotteurs negri, de mănâncă jeratic... Picior peste picior şi:

– Paidiom gaspadin!

Unde?...

Asta e! N'o să meargă omul cu muscalul să mănânce rahat la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La Şosea! unde merge toată lumea bună.

***

Dar o să-mi zici dumneata:

– Cum se poate? un om care câştigă pe zi 4 lei şi 44 de bani fără ceva in anii comuni şi 4 lei şi ceva în anii bisextili, cum se poate să cheltuiască zece, doisprezece lei pentru birjă la Şosea?

– Iaca, se poate”.

Schiţa a fost publicată în „Universul” din 1 octombrie 1899 la rubrica Notiţe critice, ţinută de Caragiale în fiecare joi. De atunci a trecut peste un secol. Ziarele bocesc dramatica situaţie a românului de azi, a funcţionarului mai ales. Salariile sunt înfricoşător de mici. Preţurile, înfricoşător de mari. Şi totuşi restaurantele sunt pline. Taxiurile nu mai prididesc cu dusul. Calculând cât câştigă un bugetar azi, îţi vine să te întrebi ca şi Caragiale: „Cum se poate să cheltuiască aşa?”. O nedumerire, iată, actuală.

*

Citatomania. În Călău şi diplomat, Vîşinski, pumnul lui Stalin în România (editura Bucureşti, 1997), Adrian Grigoropol ne dezvăluie o boală a lui Vîşinski: „citatomania”. Fostul procuror al URSS şi fostul procurator al României era extrem de sârguincios ca autor.

A scris şi iscălit multe cărţi. Avea însă mania de a le umple cu citate. Şi cum acestea proveneau din bolşevicii vechii gărzi – Troţki, Buharin, Zinoviev, Kamenev – pe măsura căderii fiecăruia în dizgraţie, cărţile lui Vîşinski erau interzise. Asta, în timp ce el trecea drept unul dintre cele mai puternice personaje ale terorii staliniste.

Citatomania e o boală nesuferită la un autor. Împotriva ei nu s-a descoperit leacul. Până la Stalin, care a introdus practica de a interzice volumele care conţineau citate din suspectaţi. Astfel, cititorii au fost scutiţi de poliloghiile lui Vîşinski. Excelentă dovadă că şi dictatura stalinistă a fost bună la ceva!

*

Chipul Regelui pe Leul nou. Fişînd Legile Stabilizării din 1947, descopăr că dintre toate personajele politice ale zilei. Majestatea Sa, Regele Mihai e singurul întruchipat pe un leu nou, stabilizat.

Comunicatul BNR, apărut în Monitorul Oficial, nr. 186 din 15 august 1947, descrie leii stabilizaţi:

Printre monezile noi se numără şi cele de 5 lei şi de 50 de bani.

Aversul monedei de 5 lei e astfel descris:

„Chipul Majestăţii Sale Regelui Mihai în profil spre dreapta, textul «România» şi milesimul «1947»“.

Moneda de 50 de bani are următorul avers:

„Coroana regală încadrată de o ramură de lauri şi stejar“.

Sîntem în 15 august 1947.

Pînă în 30 decembrie 1947, ziua Abdicării, mai sînt doar 4 luni şi două săptămîni.

Aveau de gînd comuniştii să-l dea jos pe Rege?

Nu cred că-şi calculaseră asta pentru sfîrşitul anului.

Cred şi susţin cu încăpăţînare că Regele Mihai convenea de minune Partidului Comunist.

În tot cursul anului 1947 nu există nici o dovadă a opunerii lui Mihai la vreo măsură a comuniştilor.

Suveranul era folosit cu brio de comunişti pentru a-şi promova măsurile într-o Românie de ţărani, încredinţaţi că Monarhul e Guvernatorul României din partea lui Dumnezeu.

Prezenţa însemnelor regale pe două dintre monezile cele mai circulate (cea de 50 de bani, ca mărunţiş, ajungea în toate palmele) conferea credibilitate Stabilizării.

Şi atunci de ce l-au forţat să abdice?

Pentru a-i face un bine.

Cum i-ar fi stat Regelui Mihai să patroneze ca monarh Teroarea stalinistă din anii următori?

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro