Ion Cristoiu: O schizofrenie de care doar o naţiune bolnavă moral e în stare

1. În memoriile veteranilor despre Odessa găsesc în mai multe locuri referiri la bisericile construite de ai noştri. Una, cea mai importantă, e plasată la Bujalîkul Mic, e opera Batalionului 3 Fortificaţii din Regimentul 28 fortificaţii. De fapt e vorba de renovarea Bisericii, transformată de bolşevici în 1924 în club pentru tineret, acum în ruine. Unde dracu e Bujalîkul ăsta? mă întreb, pregătindu-mă de un detectivism de lungă durată şi de evidentă inutilitate. Prima hartă consultată mă scoate însă din încurcătură. Bujalâkul Mic, pe hartă, Malenkii Bujalîk, pentru a-l diferi de Bolşaia Bujalîk, e o localitate la est de Odessa, din primul semicerc de apărare sovietică. Tipic românesc se dovedeşte faptul că de un mare ajutor creştinilor le-a fost faptul că în batalion se afla, ca sublocotenent în rezervă un inspector general financiar în Ministerul Cultelor, ins care – zice memorialistul – „avea peste tot, în Capitală şi în ţară, rude şi prieteni cu puternice legături” şi, mult mai important, „era nepotul Preafericitului Patriarh al României, Nicodim, de atunci”. Nepotul se angajează solemn „să procure din ţară, icoanele, odoarele bisericeşti pentru altar (şi Sfînta Masă) şi tot ce va trebui pentru înzestrarea Sfintei biserici.” Nepotismul a fost mult mai util decît intervenţia lui Dumnezeu. Potrivit memorialistului, „s-a înapoiat în ţară sublocotenentul Obreja, aducînd cu el obiecte scumpe necesare bisericii”, dar şi – lucru impresionant – o Evanghelie „legată în piele şi ferecată bogat în argint”. „Patriarhul a scris cu propria-i mînă şi a semnat actul de danie.”

Sigur cititorii se întreabă ce a mai rămas din biserică după revenirea ruşilor.
Eu însă mă întreb altceva:
Dacă batalionul nu avea în rîndurile sale pe nepotul Patriarhului, ar mai fi dispus Biserica din Bujalîkul Mic de odoarele bogate şi scumpe, sau chiar de odoare pur şi simplu?

2. Pentru cristoiublog.ro de vineri spre sîmbătă, ştiind că în zilele de vacanţă puţină lume e interesată şi de altceva decît de cum se fac micii şi unde se găseşte o berică bună, am postat meditaţiile mele la fragmentele de film din Veteranii, prefaţîndu-le cu acest text, pe care-l reproduc aici:

„O secvenţă dintr-un film de premiile Oscar în Războiul Sfînt, după Trecerea Nistrului

Riscînd să-i nemulţumesc pe unii cititori, înnebuniţi după politica internă chiar şi cînd aceasta trage la aghioase, cum se întîmplă acum, în vacanţa de 1 mai, unul dintre numeroasele stat cu burta la soare, care defineşte destinul nostru de neam latino-balcanic, mă voi ocupa şi în acest număr de Istorie, mai precis de Istoria ca telenovelă, cum mi-am intitulat eu o serie de cărţi deja publicate.

Recunosc sincer că postările dedicate Istoriei îşi au una dintre explicaţii şi în faptul că sînt la Găgeşti Deal, cufundat în trecutul care e Războiul Sfînt. Întoarcerea în prezent, de la Trecerea Nistrului la Trecerea lui Liviu Dragnea în fruntea Guvernului, şi de la Asedierea Odessei la Asedierea Codruţei Kovesi, ar cere din partea mea nu numai efort, dar şi sacrificarea unei munci în a cărei utilitate cred – cea a Istoriei ca Biblie pentru prezent – faţă de iscodirea prezentului, tot mai de prisos pe zi ce trece, pentru că oricum nimeni nu ţine seamă de ceea ce se scrie din proprie iniţiativă şi nu din ordin pe unitate.

Printre altele parcurg cele trei volume din seria intitulată Veteranii pe drumul onoarei şi jertfei, scoase de Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, cu mulţi ani în urmă, despre participarea Armatei Române la Campania din Est. Seria cuprinde şi două volume despre Campania din Vest, dar acesta nu mă interesează, pentru că văd în Întoarcerea Armelor de la 23 august 1944, fără a fi admirator al lui Ion Antonescu, una dintre cele mai mari ruşini naţionale.

Dacă ieşeam din Război mai înţelegeam.
Dar să pui aceiaşi ostaşi şi aceiaşi ofiţeri care, timp de trei ani, fuseseră camarazi de arme cu Nemţii, împărţiseră cu aceştia colbul stepelor şi gloanţele ruseşti, să se lupte cu aceştia de partea celor care timp de trei ani fuseseră Duşmanii de la Răsărit, Păgînii, Bolşevicii fără Dumnezeu, Slujitorii Satanei, mi se pare o schizofrenie de care doar o naţiune bolnavă moral e în stare. De aceea, ori de cîte ori întîlnesc în cărţile despre Armata Română în al Doilea Război Mondial pagini de texte şi de hărţi care descriu Luptele duse de Armata Română alături de Armata Roşie, împotriva Germaniei, le sar în chip automat, ca pe nişte pagini care descriu ceva incredibil. Da, ştiu, în Campania din Est au luptat mulţi români (şi tatăl meu, după ce ajunsese pînă la Dalnik), au murit mulţi români şi s-au manifestat ca profesionişti mulţi ofiţeri. Dar numai gîndul că toţi aceştia erau obligaţi să lupte cot la cot cu duşmanul de pînă mai ieri şi deseori să se supună comandanţilor împotriva cărora luptaseră de la Prut pînă în Caucaz şi pînă la Cotul Donului mă face să evit paginile despre Războiul din Vest.

În volumul doi al seriei, intitulat De la Nistru la Marea de Azov. Iulie 1941-iulie 1942, am găsit, ca de altfel în toate celelalte trei, fragmente de viaţă demne de a fi redate într-o carte sau mai degrabă într-un film.
Două dintre aceste fragmente de viaţă le prezint cititorilor mei, convins că, aşa cum s-a întîmplat şi cu alte texte dedicate Istoriei, le vor stîrni interesul.”

N-au stîrnit nici un interes. Fragmentele şi comentariile mele s-au bazat pe o iluzie. Aceea că măcar cititorii mei, dacă tot se ostenesc să mă urmărească zi de zi, s-au selectat astfel încît să rămînă doar cei care mai pricep ceva din lume în care trăiesc. Spre dezamăgirea mea, cele două fragmente n-au stîrnit meditaţiile grave ale cititorilor, meditaţii cerute de conflictul dintre Istoria care vede luptele, morţii, Războaiele din cer şi individul care trăieşte numai o dată şi prin urmare îl doare-n cot dacă Patria a cîştigat sau nu ceva din cele două picioare retezate de un brand. După cum îi spun cuiva care mă sună ca să încerce pe pielea mea nişte meditaţii despre locul României în turbulenţa planetară, cred că greşesc grav rămînînd în presa activă, unde imbeciliatea îi face fraţi pe jurnalişti şi pe cititorii acestora.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro