Ion Cristoiu: O strălucită tradiţie moldo-valahă: Clientelismul politic

După alegerile din noiembrie 1996 s-a declanşat în toată ţara un Proces pe care n-am ezitat să-l acuz la vremea respectivă a fi o veritabilă CDR-izare a ţării. CDR-izarea, prin asta însemnînd darea afară a celor care lucraseră timp de şase ani sub regimul anterior şi înlocuirea lor otova cu oameni de-ai noii puteri, a fost unul dintre motivele care au dus la divorţul meu de CDR şi de Emil Constantinescu. Noua Putere, aşteptată de mulţi, printre care mă număram şi eu, ca pe o promotoare a profesionalismului în administraţie, dar mai ales ca pe o forţă care să nu repete slăbiciunile fostei Puteri nu numai că aplica în practică toate nenorocitele măsuri ale FSN, dar mai rău, în multe cazuri, inventa unele şi mai nenorocite.

Împotriva CDR-izării am scris mai multe texte în Evenimentul zilei pe cale să-l părăsesc. Redau aici editorialul Clientelismul politic nu-i o noutate, publicat în 12 februarie 1997, în care făceam trimiteri la o tradiţie românească în materie de clientelism politic:

„S-a discutat mult în ultimul timp despre un proces răspîndit la scara întregii ţări după alegerile din noiembrie 1996: schimbările făcute la diferite niveluri după criterii politice. Sub semnul a ceea ce noua putere numeşte aplicarea algoritmului, se desfăşoară pe cuprinsul patriei o straşnică sîrbă a împărţirii unor funcţii publice între partidele care alcătuiesc actuala coaliţie majoritară. N-are importanţă faptul că, în numeroase cazuri, funcţia respectivă e lipsită de orice conotaţie politică. A te ocupa de sănătatea boilor şi vacilor dintr-un judet, ceea ce cade în sarcina unui şef al Direcţiei Sanitare Veterinare, nu cred că presupune o ideologie. Indiferent că eşti pedeserist sau cederist, că îl admiri pe Ion Iliescu sau pe Emil Constantinescu, n-ai cum trece peste axioma potrivit căreia boul are de regulă două coarne. Cu care, dacă nu-i bine educat, se apucă să împungă. La această politizare a întregii ţări, în stare să atingă pînă şi nuferii de pe lacuri, PDSR a reacţionat invocînd regulile jocului democratic.

Noi vom atrage însă atenţia că procesul dezlănţuit de-a lungul şi de-a latul patriei e contraproductiv nu numai pentru interesele naţionale, nu numai pentru democraţie, dar şi pentru noua putere. Un politician a cărui luciditate ţin din nou s-o salut – Constantin Simirad, primarul Iaşiului – făcea, într-un interviu acordat unui cotidian bucureştean, o observaţie pătrunzătoare. Domnia-sa atrăgea atenţia că procesul numit cederizare e mult mai primejdios decît cel intrat deja în istorie sub denumirea de pedeserizare. Pedeserizarea – susţine domnia-sa – consta în presiunea făcută asupra unui specialist competent într-un domeniu de a se înscrie în fostul partid de guvernămînt. Cederizarea – sesizează Constantin Simirad – e un fenomen invers. El constă în înlocuirea unui specialist competent cu un ageamiu notoriu, pe criteriul că acesta din urmă aparţine CDR. Inutil să mai dăugăm că un felcer care a strigat timp de şapte ani „Jos Iliescu!“ n-a devenit, prin asta, în chip automat, un specialist în domeniul fizicii nucleare !

Ne-am nedumeri rău de tot în faţa acestui obicei postnoiembrist dacă n-am şti că el nu reprezintă altceva decît o reluare, în context actual, a unei boli de care a suferit societatea românească în perioada interbelică. Am impresia că am mai citat în acest colţ de pagină un fragment dintr-un articol publicat de Nae Ionescu în Cuvântul din 26 august 1926. Sub titlul «Ţărănime şi democraţie», celebrul jurnalist punea pe seama pluralismului sacrificarea specialiştilor de dragul clientelismului politic:

«...democraţia a înlăturat pe specialiştii gospodăriei şi i-a înlocuit cu oameni politici; ea a instituit cultul incompetenţei (...)»

Această critică poate fi suspectată ca aparţinînd ostilităţii funciare a lui Nae Ionescu faţă de democraţie în general. De această ostilitate nu poate fi însă acuzat un alt mare publicist al vremii respective: Tudor Arghezi. În tableta „Generalul Alevra", din Bilete de papagal, 6 decembrie 1928, scriitorul denunţă clientelismul politic drept responsabil de eliminarea specialiştilor:

„Adevărul este că selecţionarea se face numai în interiorul partidelor politice, şi nici acolo din cantitate, ci din fracţiuni. O fracţiune dă pe toţi demnitarii, cea mai apropiată de şef, şi cum şeful este simţitor mai ales la meritele destinate să-i facă plăcere, calitatea selecţionată nu e totdeauna de rangul întîi. Aşa s-au petrecut lucrurile în mai toate guvernele trecute.

Hotărîrea de a se adresa nu numai partizanilor, dar şi oamenilor care nu participă la gloria de a saluta steagul partidului înfăşurat după uşă, la club, ar părea un semn de alienaţie mintală. Specialitate, da, dacă vrei, însă înscrisă în partid.“

Autorul crede însă că valoarea nu depinde de apartenenţa la un partid. Şi că această valoare se găseşte în România într-o cantitate imensă. Pentru ca treburile ţării să meargă bine, e suficient ca această valoare să fie căutată pretutindeni. Punînd între paranteze interesele de partid:

„Totuşi publicul e impresionat de numeroasele valori sociale şi politice existente în ţară, neatîrnat pretutindeni pe unde circuli, în provinciile necunoscute, în şcolile depărtate, în tîrguri şi sate întîlneşti oameni în stare să constituie cel puţin o valorificare suplimentară factorilor administrativi înlăturaţi, ignoraţi. (...) Aceştia nu cunosc adresa cluburilor politice, nici a bărbaţilor de stat; nu şi-au ales naşii dintre oratori şi nu au dus curcani domnilor electori; în nici un chip nu s-au crezut onoraţi cu speranţa că ar fi putut face parte dintr-un partid.“

Observaţia lui Arghezi e valabilă din plin şi azi. Ar trebui ca noua putere să-şi propună, înainte de toate, descoperirea specialiştilor risipiţi în întreaga ţară, ignoraţi însă pentru că nu s-au grăbit să se înscrie într-un partid. Pentru asta însă ar trebui ca noii stăpîni ai clipei să găsească minimumul răgaz pentru a-şi arunca privirea asupra rîndurilor închise în coperţile unor cărţi de către marii scriitori interbelici.

N.B Nu ştiam la vremea respective că tot ceea ce se întîmpla la finele lui 1996 şi începutul lui 1997 sub porecla de CDR-izare a ţării avea să repete pînă azi ori de cîte ori alegerile parlamentare au adus o nouă Putere. Sînt sigur că anul acesta, dacă la putere va veni USR, vom asista la USR-izarea ţării, un fel de CDR-izare mai dezastruoase.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro