Ion Cristoiu: O tradiţie a politicii româneşti: Puterea îşi face de cap cînd Opoziţia e slabă

 

1. Ori de cîte ori partidul sau coaliţia de partide de la Putere a avut o majoritate zdrobitoare în Parlament, s-a ivit votarea legilor cu toptanul, fără nici o grijă faţă de ce spune Opoziţia.

De fiecare dată cînd s-a petrecut aşa ceva s-au stîrnit imediat cuvenitele nostalgii după epoca interbelică, în care – suspină intermitent proprietarii acestor nostalgii – aşa ceva nu se putea întîmpla.

Cum, adică, nu se putea întîmpla?

În numărul de joi, 11 decembrie 1924, ziarul România, oficios al Partidului Naţional Român, formaţiune de Opoziţie, condusă de Iuliu Maniu, denunţa Iureşul votării antivacanţiale.

Tipărit la rubrica Viaţa politică şi subintitulat Ce pregăteşte guvernul pentru Parlament, articolul suna astfel:

„Nu-i vine nimănui să creadă că guvernul pregăteşte parlamentului încă o nouă surpriză.

Ba ca să vorbim mai precis, guvernul, de conivenţă cu biuroul Camerei, pregăteşte această surpriză.

E vorba de toptanul de legi pe care guvernul voieşte să le voteze înainte de vacanţă cu orice preţ şi prin orice mijloace.

În acest scop s-a stabilit ca parlamentul să fie închis Sîmbătă 20 Decembrie, şi pînă atunci el intenţionează să treacă: bugetul general, bugetele ministerelor, proiectul pentru introducerea măsurilor excepţionale şi acela pentru reglementarea portului şi vînzării armelor. De asemenea guvernul mai intenţionează să treacă un întreg pomelnic de credite şi de alte legi mai mărunte – că numai de 12 după cît ni se spune – şi vrea cu orice preţ ca cel puţin prin secţii să treacă proiectul reformei administrative.

Pentru aceste motive, pentru ca iureşul votăreţ înainte de vacanţă să se poată îndeplini, guvernul a dat oarecari instrucţiuni, unele mai abuzive ca altele.

Astfel, s-au luat măsuri ca nici un majoritar să nu mai facă nici o comunicare, să renunţe la dezvoltarea de interpelări şi la discuţia legilor, iar candidaţii opoziţiei să fie convinşi să renunţe la orice chestiuni altele, în afară de discuţia legilor“.

Guvernul astfel muştruluit era Guvernul PNL, Ionel Brătianu (1922-1926).

Punerea pe masa Parlamentului a sacului de legi împreună cu indicaţia de a nu fi nici măcar deschis îşi are temeiul în avantajul unei majorităţi parlamentare zdrobitoare: 322 de mandate, faţă de 66 ale Opoziţiei.

Din cîte se poate desluşi, astfel de sfidări ale procedurilor şi, prin asta ale democraţiei, sînt posibile cînd Opoziţia parlamentară e slabă: numericeşte şi politiceşte.

Există, fireşte, un respect instinctiv faţă de democraţie la unele partide şi la unele personalităţi şi prin asta luarea în considerare a Opoziţiei şi cînd aceasta e pirpirie.

Istoria ne dovedeşte însă că factorul care poate descuraja tentaţia autoritaristă e doar echilibrul Putere-Opoziţie.

Asemenea unui Hopa-Mitică, Puterea revine imediat la aroganţa autoritaristă dacă Opoziţia e prea slabă pentru a o putea ţine în hotarele comportamentului democratic.

Mă amuză astfel lamentările şi indignările presei noastre, pentru că, vezi Doamne! Puterea, atît de puternică se comportă autoritarist.

Păi, pentru asta nu doar Puterea e de vină.

E de vină şi Opoziţia, pentru că nu reuşeşte s-o descurajeze.

2. Rare sînt în Istorie spectacolele de oportunism făţiş, revoltător, precum cel pus la dispoziţia posterităţii de perioada dintre plecarea lui Napoleon de la Fontainebleau în exil spre Elba ( 20 aprilie 1814 ) şi plecarea spre Sfînta Elena în exil definitiv ( 22 iunie 1815) . Evidenţa oportunismului izvorăşte din frecvenţa incredibilă a răsturnărilor de situaţii şi de destine, dar şi din proeminenţa personajelor care se răsucesc precum titirezul.

Să ne reamintim.

Napoleon abdică pe 6 aprilie 1814. Îl obligă la asta oamenii pe care-i făcuse, pe care-i promovase, pe care-i îmbogăţise: August de Marmont, Michel Ney, Nicolas Jean-de-Dieu Soult. Între timp mulţi dintre foştii săi copii trec de partea lui Ludovic al XVIII-lea. Vine martie 1815. Napoleon se întoarce la cîrmă. Ney, Soult, trec de partea sa. Într-un an doar, Ney, Soult se răsucesc la modul halucinant. Ney rămîne cel mai bun exemplu. E mareşal al Imperiului. Trece fără să clipească de partea lui Ludovic al XVIII-lea. De fapt, nu trece, ci trecuse, deoarece participase la complot. Drept răsplată, Ludovic îl face pair şi comandantul Cavaleriei. Pe 5 martie 1815 îi promite lui Ludovic să-l aducă pe Napoleon într-o cuşcă de fier. Pe 12 martie 1815 trece de partea lui Napoleon. E responsabil de eşecul de la Waterloo, deoarece comandant al aripii stîngi a Armatei Imperiale, acţionează cu maximă brambureală. Despre el Napoleon a zis: ”Pe cît este de brav, pe atît este de slab şi excesiva sa ambiţie îi întunecă gîndirea”. Sau Jean Jacques Cambacérès. În ianuarie 1814 e numit de Napoleon primul în Consiliul Imperial de Regenţă. În aprilie 1814 e însă primul care votează abdicarea. În timpul celor o sută de zile devine arhicancelar şi ministru de Justiţie.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro